Niciun meteorit nu se întoarce în cer

Meteoritul (sau ce o fi fost?) a căzut din cer marți.

Marți, miercuri și joi nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu l-a băgat în seamă: da, un bolovan care s-a rostogolit de nuștiuunde în centrul orașului. Poate l-a adus cineva și nu am băgat noi de seamă? Dar ce noimă poate să aibă un bolovan în scuarul cu iarbă și flori din centrul orașului? Plus că era și bine înfipt în pământ.

Vineri, la cinematograful din centru a rulat filmul sud american Leoparzii nu-și iau rămas bun, o comedie ușor lacrimogenă, în sală au fost doar unsprezece spectatori plătitori de bilete. Dar asta nu are nicio legătură cu bolovanul din centru, este clar. Tot vineri, un poet al locului a vrut să-și tragă un glonte în cap, de nefericit ce era, dar nu avea pistol. După amiaza a fost văzut la cafeneaua Select, tot din centru, unde recita din versurile sale unor companioni care erau total neatenți, mai mult priveau în gol, mormăiau câte ceva din când în când. Dar nici poetul nu era el însuși atent la reacția lor. Oricum, niciun cuvânt despre meteorit.

Primarul era plecat la Debrecen, participa la un congres pe teme legate de ecologia informației, așa că în momentul în care o consilieră l-a anunțat că a fost semnalată prezența unui meteorit în oraș (sau ce-o fi fost?) i-a răspuns ironic femeii: Dar ce, noi suntem lada de gunoi a universului? După care a uitat despre ce a fost vorba, era prins în discuții tematice, la congres.

Poliția a fost sesizată telefonic de către un cetățean care părea beat, era confuz în declarație, plutonierul care era de serviciu la biroul de informații i-a cerut scurt să vină cu o sesizare scrisă, semnată în clar. Cetățeanul, care poate că nu era beat, doar bâlbâit, intimidat etc. nu a mai revenit. Plutonierul a trecut în procesul verbal de tură: „În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit”. Și chiar nu se întâmplase.

Un ziarist de la Realitatea la zi a pornit să caute subiecte în cotidian, numai că s-a oprit la două străzi distanță de meteorit (sau ce-o fi fost!) și a prins un subiect gras: un tip susținea că a fost prizonier (captiv, răpit etc.) pe lumea cealaltă (da, chiar așa!) iar acum era pornit să facă mărturisiri complete. Tipul susținea că a adus de pe lumea cealaltă câteva obiecte pe care era dispus să le arate celor care aveau răbdare să îl asculte. Erau obiecte cvadridimensionale, susținea el, nemaivăzute pe pământ. Ziaristul s-a alăturat celor câțiva gură cască, deși avea senzația vagă că tipul nu era chiar sănătos la cap.

La Teatrul de păpuși a venit o echipă de la emisiunea „Românii au talent”, ca să facă preselecția pentru viitorii candidați la premiul cel mare. 

La Biserica Penticostală din oraș un pastor american a venit cu o veste îngrijorătoare: Apocalipsa a avut loc, numai că a fost un act ratat. Probabil că va fi o reprogramare, la o dată care nu ne este cunoscută. Se fac tot felul de supoziții. Ce legătură este între sosirea pastorului american și căderea bolovanului? Niciuna. Dar s-au petrecut în același timp.            

Marți dimineața, exact la o săptămână de când căzuse bolovanul din cer (sau a fost adus? cum?), a oprit alături o dubiță care purta însemnele unei firme care oferea servicii la domiciliu. Din ea au coborât trei lucrători care au manevrat diverse scule, niște recipiente, câteva pensule. Unul era înalt, deșirat și roșcat. Altul, care părea să fie și șoferul autoutilitarei, era bondoc, țigănos, avea o pată vineție pe frunte. Al treilea purta un barbișon și o mustață gen Hitler sub nas. Când râdea – și râdea din orice – mustața părea un șoricel care se ridica pe lăbuțele dindărăt. Era destul de nostim. Cei trei au vopsit în alb și albastru bolovanul. După ce au terminat de vopsit, s-au dat mai mulți pași îndărăt și au admirat ceea ce le ieșise. Doi dintre ei și-au aprins țigările: roșcatul și cel care părea să fie șoferul, care avea o pată pe frunte. Apoi și-au strâns sculele, recipientele cu vopsea, pensulele și au plecat.

Deși aș fi vrut să mai urmăresc subiectul, care în alte condiții ar fi stârnit curiozitatea publicului larg, am renunțat. Acasă, mi-am notat în jurnal, ca să nu las ziua să treacă fără să am o însemnare: Niciun meteorit, niciodată, nu s-a întors înapoi în cer. Și am scris povestirea (sau ce o fi?) de mai sus.

Din volumul ”Vinerea stacojie” (povestiri, povești, schițe), în pregătire.