„Competiția în literatură, dacă există, este doar cu tine însuți” – Adrian Alui Gheorghe în dialog cu George Motroc

 „Aplauzele nu sunt neapărat certitudini în literatură, pot să fie doar plescăituri pe suprafața unei ape, misterul este în adânc”

George Motroc: În definitiv, ce e mai important pentru un scriitor pentru a se impune și apoi pentru a rezista în lumea literară?

A.A.G: E o întrebare plină de întrebări, trebuie să recunosc. Ca să te impui în literatură ai nevoie, cred eu, de talent, consecvență, muncă, o oarecare inconștiență, să nu pui condiții, să nu te aștepți la răsplată sau la beneficii. Literatura îți dă totul și nimic, dar te ajută să vezi totul acolo unde cei mai mulți nu văd nimic. Aplauzele nu sunt neapărat certitudini, în literatură, pot să fie doar plescăituri pe suprafața unei ape, misterul este în adânc. Când am luat un premiu important, într-o competiție adevărată, am fost întrebat cum îmi explic acest lucru și am răspuns că din neatenție. Și era adevărat/ este adevărat: competiția în literatură, dacă există, este doar cu tine însuți. Atât.

George Motroc: Cum arăta lumea literară la debutul dvs.?

A.A.G: Am crescut cu un accentuat cult al scriitorului, al autorului, de care nu m-am îndepărtat prea mult nici în ziua de azi. Am crescut admirând pe scriitorii morți sau vii, opera și biografia mi se părea că se întâlnesc la un moment dat. Scriitorul avea un oarecare statut social în acea perioadă, era și o oarecare reașezare culturală după dezastrul din perioada 1948 – 1965, când a fost distrusă elita culturală și intelectuală din societatea românească. Co-existau în acea perioadă tendințe ideologizante, cu scrieri în spiritul epocii comuniste, dar existau și scriitori care își făceau treaba după talent și inspirație, neatinși de „microbul ideologic”. Am deschis ochii în literatură pe când era recuperată opera lui Blaga, pe când se afirmau Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Nicolae Breban, Sorin Titel, Constantin Țoiu, Constanța Buzea, Cezar Ivănescu, Ion Mircea și mulți alții. A fost o perioadă bună pentru literatura română, care se reconecta prin vârfurile ei cu literatura interbelică.

George Motroc: Completarea întrebării… Cum e astăzi? Mai bună sau dimpotrivă?

A.A.G: Fiecare epocă, fiecare etapă, fiecare generație are istoria, are profilul ei, efect al condițiilor exterioare și interioare. Azi lumea literară nu este mai bună decât ieri, cum, firește, nu este nici mai rea. Prin anii 1980 – 1990, pe când eu debutam în luptă cu condițiile impuse de sistemul care controla totul, să îți vezi numele adunat pe o carte era o întreagă aventură. Debutul, de la depunerea manuscrisului la o editură până la apariția cărții, putea dura și trei, patru ani, dacă era admis, acceptat. Exista în epocă și o editură la care îți plăteai editarea cărții, „Litera”, dar până și acolo funcționa cenzura și amânarea tipăririi. Astăzi debutezi foarte ușor, aproape că nu mai au timp scriitorii tineri și foarte tineri să se gândească la opera lor, să se îndoiască de ceea ce au scris, scriu. E foarte important și acest lucru, să te îndoiești de ceea ce faci. Ajungi, astfel, să te evaluezi corect. Este riscant și acest debut, prea grăbit, mai puțin pregătit. Vor fi multe drame, ca nașterile nepregătite suficient.

George Motroc: Cât de mult s-a schimbat poetul, chiar și după ce a ajuns în faza antologiilor ?

A.A.G: O antologie este o privire de etapă, nu schimbă nimic, subliniază poate niște constante ale poeziei unui autor. Am mai multe antologii în palmares, e o modalitate de a face să comunice vârstele poetice între ele, să intre într-un dialog care să spună ceva mai mult despre un parcurs literar.  

George Motroc: Pandemia a însemnat o stopare a activității dvs. literare sau o schimbare de perspectivă asupra vieții ?

A.A.G: Care pandemie, am vrut să întreb…!? Apoi, mi-am reamintit. La ritmul atât de susținut în care trăim, pierdem rapid din vedere lucruri importante, dramatice chiar, apar drame noi, apar încercări noi. Războiul este unul dintre ele. Nu am resimțit așa de dureros pandemia, am trăit ca și înainte, am citit, am scris. Cred că a fost un prilej pentru fiecare om să se regândească pe sine, să se vadă la nivelul neputințelor și bicisniciilor sale, să se oprească din goana nebună spre zidul morții și să intre în dialog cu sine. Dacă este să trag o linie, deși pot să par paradoxal și să contrariez pe mulți, eu găsesc mai multe câștiguri decât pierderi de pe urma acestei pandemii. Omenirea a avut posibilitatea unui moment de reflecție asupra condiției ei, asupra istoriei ei. Depinde dacă va profita de acest moment …! 

George Motroc: Ce a mai făcut prozatorul Adrian Alui Gheorghe în ultimul deceniu? A scris un roman care să merite Premiul Nobel?

A.A.G: Amuzantă întrebare …! Premiul Nobel este o marotă pentru cititori, pentru public, nu cred că este o țintă pentru un scriitor. Ar fi amuzant să ți-l imaginezi pe Gabriel Garcia Marquez scriind Un veac de singurătate și făcându-și calcule, iluzii etc. că va lua premiul Nobel …! E multă disperare și multă viață în scrierea unei cărți, este mult aleatoriu în promovarea ei, în receptarea publică. Nu-mi mai fac iluzii în ce privește piața românească de carte, la noi viața literară băltește, suntem într-un rapid proces de analfabetizare, vizibil din orice unghi. Neatent nici la acest lucru, eu îmi văd de treabă. În acest an am publicat un roman nou, provocator, te asigur, Povestea elefantului care trăia într-o nucă la Editura pentru Artă și Literatură, coordonată de un editor inimos, doamna Violeta Borzea. Tot la această editură, pregătim ediția a doua a romanului Urma, care a făcut presă bună la apariție, în anul 2013 și după. Mai am o carte de povestiri în pregătire, sperăm să apară în anul care urmează. Artistul are ceva din perseverența ierbii, care nu este impresionată de nimic din ce este în jur, care este atentă doar la mersul soarelui.

„Acesta pare să fie paradoxul, literatura să ajungă pe mâna și la discreția unui cititor care este pe cale să uite alfabetul clasic în favoarea limbajului non-verbal, a comunicării prin emoticoane”

George Motroc: Dacă nu greșesc, în ultimul timp v-ați consacrat criticii literare… Cât de ascultată mai e azi chiar și o voce ca a dvs. versus influenceri și tot felul de blogeri-vlogeri care dictează gustul noilor generații?

A.A.G: E impropriu spus că m-am consacrat criticii literare, scriu mai bine zis eseuri critice despre cărți care îmi plac în câteva reviste importante. Mă onorează rubrica din România literară, cum mă onorează paginile care mi se oferă pentru comentarii critice în Viața Românească, în Expres cultural, în Argeș, în Discobol, în alte reviste din spațiul nostru cultural. Când scriu despre cărțile confraților o fac cu sentimentul că (le) scriu câte o scrisoare de admirație, întorc într-un fel literaturii ceea ce am primit în timp. Dacă toți scriitorii ar scrie despre cărțile confraților, cred că altul ar fi climatul nostru literar, altul ar fi dialogul dintre scriitori, dintre generații chiar. 

George Motroc: Sunteți și un tată fericit… Spre deosebire de Arghezi sau mulți alții care nu erau mândri de băieții lor, dvs. aveți și o încântătoare și, îndrăznesc să spun, unică în literatura română carte-dialog cu fiul dvs., este vorba de „Mușcătura de măr”! Vă este aceasta cea mai dragă?

A.A.G: E prea mult spus mândrie, nici nu este un sentiment creștin, de altfel. Cu Vlad sunt prieten, am depășit relația inițială, comunicăm firesc, fiecare venind cu încărcătura culturală, emoțională a generației lui. Da, cartea noastră, Mușcătura de măr, care este un dialog de 365 de zile, petrecut pe parcursul anului 2022, a fost un exercițiu pentru amândoi. Vlad mi-a pus la încercare calitatea de martor al istoriei, al vieții de zi cu zi, a literaturii epocii mele, a iluziilor și deziluziilor, a împlinirilor și neîmplinirilor. Este un roman autobiografic dialogat, așa cum s-a spus într-o cronică la carte, este un spectacol care adună o lume, cu multă anecdotică, cu multe portrete. Inițiativa a fost a lui Vlad, trebuie să recunosc, mă bucur că am reușit să ducem cartea la bun sfârșit. Da, este una dintre cărțile la care țin, în care m-am lăsat descoperit, m-am autodezarmat chiar.

George Motroc: Ați avut și activitate parlamentară…! Totuși, de ce nu reușesc intelectualii de azi sau de ieri în politică?

A.A.G: A fost, pe la începutul anilor 90, o teorie a non-participării la viața publică a intelectualului, a scriitorului, a artistului, politica să fie lăsată pe mâna politicienilor. Eugen Simion a susținut asta, din câte îmi amintesc, alături de Fănuș Neagu, de alții. Care politicieni la începutul anilor 90? Că pe piață nu erau decât politicienii comuniști care s-au reorientat rapid, au devenit politicieni capitaliști, care s-au capitalizat pe spinarea economiei pe care și-au trecut-o „pe persoană fizică”. Nu mai detaliez, am scris câteva mii de pagini în presa vremii la acest subiect, multe pagini sunt adunate în câteva cărți precum „Titanic șvaițer”, „România pe înțelesul tuturor” sau „La ce bun România tranziției”. Neparticiparea intelectualului la viața publică, politică, în acei ani, a fost o formă de conformism, de lașitate poate, de iresponsabilitate chiar. Dar au fost și implicări notabile, care au contat în viața publică: Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Varujan Vosganian, Adrian Păunescu, Adrian Iorgulescu alții. Am fost în Parlament doar câteva luni, în anul 2008, dintr-o întâmplare, abia am avut timp să învăț ieșirile și intrările din imensul palat al parlamentului. Am revenit, tot pentru câteva luni, în 2024. Sper să îmi folosească experiența aceasta în ceea ce scriu, mi-am notat multe lucruri. Politica poate fi și ea o artă, de la Platon încoace se tot încearcă o definire în acest sens, sunt o mulțime de răspunsuri. Poate să pară o perspectivă idealistă, naivă chiar, dar trebuie să contrapunem și așa ceva tendințelor ultra-materialiste ale vremurilor. Aristotel numește politica o artă morală care urmărește binele comun, Max Weber o numește o vocație a responsabilității și a echilibrului interior, iar Churchill o numește arta posibilului. Când vom avea politicieni care să gândească așa, vom fi pe drumul cel bun.  

George Motroc: Poate o să vă pară ceva banal, dar trebuie să vă întreb cât de optimist sunteți pentru viitorul literaturii și al presei literare în raport cu expansiunea inteligenței artificiale?

A.A.G: Am scris un eseu la această temă, într-un număr recent al revistei România literară, cu titlul Sfârșitul literaturii în era inteligenței artificiale – un concept deschis. Nu este un subiect banal, dimpotrivă, trebuie să ne pună pe gânduri. Ceva se va schimba decisiv în lumea noastră, inclusiv noțiunile de carte, de scriitor, de cititor. Spuneam în acel eseu, care este mai cuprinzător, că din momentul când un roman scris după formula inteligenței artificiale, „The Day A Computer Writes A Novel” (Ziua în care un computer a scris un roman) a ajuns pe lista scurtă a unui important premiu literar în Japonia, în anul 2016, vânzându-se în zeci de mii de exemplare, întrebarea firească, a criticilor și a teoreticienilor literari, a scriitorilor înșiși a fost: spre ce se îndreaptă literatura? David Shields, în manifestul său „Reality Hunger: A Manifesto” (2010), susține că ficțiunea tradițională este în declin și că literatura se îndreaptă spre forme hibride care combină ficțiunea și non-ficțiunea. El argumentează că cititorii contemporani sunt mai interesați de autenticitate și de reprezentări ale realității decât de narațiunile ficționale convenționale, sugerând o transformare profundă în natura literaturii. Da, întrebarea nu este deloc banală, banale pot fi doar răspunsurile, în măsura în care este greu de anticipat acum cum se va descurca cititorul analfabet într-o lume supercivilizată. Căci acesta pare să fie paradoxul, literatura să ajungă pe mâna și la discreția unui cititor care este pe cale să uite alfabetul clasic în favoarea limbajului non-verbal, a comunicării prin emoticoane. Oare am putea scrie cărți numai din emoticoane? Greu de răspuns. Deși nu pare imposibil.

București – Piatra Neamț, iulie 2025

Interiviu apărut în Revista Bucovina Literară, nr 3, 2025.