Muntele

Motto:

”Alpinistul care a urcat Golgota

 nu mai este interesat de Everest”

Mihail Kuzmin

Pe aici ar fi trebuit să fie un munte, spuse geograful,

am citit eu într-un atlas vechi,

în imaginile scrijelite pe hârtie

profilul său de departe pare

un cocostârc cu pliscul îndreptat spre soare.

Da, spuse istoricul, despre muntele acesta a vorbit

și Strabon în Istoria sa: ”De după dealuri ample,

curbate dar sărace în vegetație, mai mult stâncoase,

apare dintr-o dată un munte ca sădit de-o mână uriașă;

să-l urci e greu, să nu-l observi, nu se poate,

te-ntrebi dacă nu cumva e un Olimp, în care stau

zeii locului și de acolo de sus leagă destinele muritorilor”.

Da, spuse matematicianul, am calculat pe baza teoriei

stării de echilibru a universului în expansiune,

am comparat starea de translație și starea de rotație a corpurilor

solide, aici intrând și mișcarea pământului în jurul propriei inimi

și am descoperit, fără dubii, că muntele acesta

ar fi trebuit să fie încă aici, ca o dovadă a imuabilității fizice.

Da, spuse astronomul, există o reflecție a aștrilor cerești

în oglinda pământului, munții de pe lună, de exemplu,

sunt prelungirea munților de pe pământ, dar dacă ascultăm

muzica cosmosului auzim tânguiosul șuier al razelor de lună

care nu mai au pe ce să se sprijine în încercarea lor

de a însămânța pământul cu lumină.

Da, spuse preotul, pe vârful acestui munte, după cum vorbesc

toate cărțile vechi, era un templu, acolo liturghia

se bucura de prezența nemijlocită a lui Dumnezeu

care numai cobora de pe nor direct în altar,

de când muntele nu mai este, Dumnezeu coboară

din ce în ce mai rar.

Un psiholog a demonstrat că absența muntelui care

ar fi trebuit să fie a tulburat mințile atâtor generații de oameni,

că există o formă de depresie care se manifestă

ca o neliniște din cauza lucrurilor presimțite

dar care nu mai sunt la locurile lor.

Da, spuse generalul, muntele acesta a adăpostit armatele

noastre pe când imperiile voiau să fim pietricica din coroana puterii,

vor fi fost rostogoliți în calea dușmanului ceva bolovani

în bătăliile pe viață și pe eternitate, dar niciodată așa de mulți,

încât muntele să scadă mușuroi.

A venit de la National Geografic o echipă de cercetători

care a făcut un film despre cum proiecția mentală

a unui munte ține loc de realitatea muntelui,

cineaștii și-au imaginat ce păsări și ce animale

ar fi putut să trăiască, realitatea virtuală a căpătat consistență,

pădurile de jnepeni au urcat piatra tare

cu pas de rădăcină cățărătoare, oamenii locului

au depus mărturie, în fața camerelor de filmat,

că simt răcoarea muntelui și aud și ape

rostogolindu-se câteodată, chiar țipete de capră neagră se aud

când lupii dau ocol virtualității care naște realitate,

din când în când cad păsări săgetate

de vânătorii care urcă până la capătul gândului lor;

filmul de la National Geografic a fost subtitrat în o mulțime

de limbi, a primit premii, alți cineaști au venit apoi

și au făcut filme artistice pe muntele care ar fi putut să fie,

chiar și ecologiștii au protestat că muntele acesta

ar putea fi sufocat de barbaria civilizației,

guvernul a dat asigurări că va interveni.

Firme de turism din toată lumea au început

să organizeze excursii să vadă cât mai mulți oameni

locul în care ar fi trebuit să fie un munte,

fructe din arbuștii de pe ipoteticul munte se vindeau la bucată:

aveau gust subtil, de niciodată,

la hotelurile împânzite peste toată valea

veneau cupluri din toată lumea să-și petreacă luna de miere,

veneau disperați să-și petreacă lunile de fiere,

au fost și câteva sinucideri, oameni care s-au aruncat în hăul din sine

și nu au mai fost recuperați niciodată, cadavrele lor plutesc

peste această realitate virtualizată.

Au apărut apoi alpiniștii, cei pentru care urcarea în cer

e destin, au măsurat, au calculat, au visat,

au consultat tratatele mari de geografie, au descoperit cât de mic

e omul în raport cu propriile performanțe, mulți au renunțat

din melancolie să urce muntele care ar fi trebui să fie

pentru că nu găseau punctul de sprijin în care să bată primul piolet,

pentru că oricât au încercat pioletul se înfigea dureros

în propria carne,

televiziunile transmiteau de la fața locului în toată lumea,

internetul preluase toată zbaterea de la poalele muntelui,

telefoanele filmau, fotografiau, transmiteau, modificau,

să facem selfie cu muntele care nu există,

să facem selfie cu alpiniștii care trăiesc periculos pe marginea

prăpăstiilor interioare,

să facem selfie cu moartea din hău,

să facem selfie cu Dumnezeu,

să facem selfie cu cascadele de pe munte,

să facem selfie cu caprele negre care sar din stâncă în stâncă,

să facem selfie cu furnica albastră care a urcat cu un ou în spate

până în vârf,

să facem selfie cu privighetoarea care atunci când cântă

face muntele să zboare, să plutească precum un nor,

să facem selfie cu celebrul alpinist din Nepal

care a mărturisit că după ce a urcat toți munții din lume

a simțit că stratosfera pământului e ca o adevărată cămașă de forță,

care îl strânge, îl strânge,

ai ajuns la capăt, continuă să urci, a mai spus alpinistul celebru

înfigând primul piolet în piatra tare a muntelui care ar fi trebuit să fie,

i-a încercat rezistența: era mai puternică priza decât cea din piatra

vârfului Everest pe care a urcat de o sută unu ori,

aparatele de fotografiat înregistrau momentul

transmisii pe internet, în eter,

comentatorii au anunțat până în ultimul iglu

că omul se învinge pe sine

ca să urce, până unde?, până la Dumnezeu, probabil,

este posibil?, au întrebat scepticii

nimic nu este imposibil!, au răspuns optimiștii sau visătorii sau nebunii,

cu pioletul a săpat prima treaptă

cu pioletul a săpat a doua treaptă

a întins coarda, nu prea tare, flexată,

așa au transmis televiziunile în toată lumea,

alpiniști cu experiență comentau din studio ceea ce se întâmpla

pas cu pas, treaptă cu treaptă,

a zâmbit, au constatat cu satisfacție comentatorii,

a zâmbit publicului sau a zâmbit sinelui?, a întrebat publicul

dar nimeni nu a catadixit să răspundă,

până la amiază a urcat la înălțimea unui bloc de locuit cu zece etaje,

până seara a urcat până la nivelul unui zgârie nori

noaptea a continuat să urce, licărul stelelor era îngânat

de scânteile pe care le scotea pioletul lovind în roca dură,

   (- Să facem și o pauză publicitară pentru produsele care se vând

la bucată și la grămadă, care se rostogolesc dintr-un depozit uriaș

în intimitățile noastre golite de sens, de valori, de sentiment ! -)

a doua zi l-au filmat cu dronele, urca, urca,

a făcut semn cu mâna unei drone care s-a apropiat

periculos de aproape, putea chiar să o atingă,

imaginea a fost preluată în toată lumea

ca o aselenizare reușită, ca o întâlnire de gradul trei, în noapte,

după câteva zile dronele nu l-au mai putut recepționa

elicopterele nu au riscat să se apropie prea tare

era pericol să se lovească de stânca nevăzută a muntelui.

Dar alpinistul unde era?

La naiba!, au spus anchetatorii veniți la fața locului cu câini polițiști

dar care au mârâit încurcați,

cine să creadă, au mai spus anchetatorii, că un munte

care nu există poate să facă victime reale,

sunteți penibili, domnilor!

Martorii nu au putut da mai multe amănunte:

l-au văzut cum a urcat și atât.

Unde? În cer!

Dar de ce nu a coborât după atâtea zile?

Televiziunile și-au strâns echipamentele,

nu mai era nimic de transmis.

Ziariștii și-au închis bloc – notessurile:

nu mai era nimic important de zis.

Turismul locului a căpătat o mare lovitură,

alpinistul temerar a urcat, se pare, cu tot cu muntele

care ar fi putut să fie, pe care un geograf curios

l-a descoperit cândva scrijelit pe-o hârtie.

(Să facem din viața noastră o continuă pauză publicitară

pentru produsele care se vând la bucată și la grămadă,

care se rostogolesc dintr-un depozit uriaș

în intimitățile noastre golite de sens, de valori, de sentiment!)

… Iar pe locul unde cândva a fost un munte,

după cum susțin unele documente contradictorii,

acum un câmp pustiu, a mai spus un purtător de cuvânt,

Guvernul a hotărât să amplaseze,

pentru rentabilizare,

câteva mii de mori de vânt.