Muntele
Motto:
”Alpinistul care a urcat Golgota
nu mai este interesat de Everest”
Mihail Kuzmin
Pe aici ar fi trebuit să fie un munte, spuse geograful,
am citit eu într-un atlas vechi,
în imaginile scrijelite pe hârtie
profilul său de departe pare
un cocostârc cu pliscul îndreptat spre soare.
Da, spuse istoricul, despre muntele acesta a vorbit
și Strabon în Istoria sa: ”De după dealuri ample,
curbate dar sărace în vegetație, mai mult stâncoase,
apare dintr-o dată un munte ca sădit de-o mână uriașă;
să-l urci e greu, să nu-l observi, nu se poate,
te-ntrebi dacă nu cumva e un Olimp, în care stau
zeii locului și de acolo de sus leagă destinele muritorilor”.
Da, spuse matematicianul, am calculat pe baza teoriei
stării de echilibru a universului în expansiune,
am comparat starea de translație și starea de rotație a corpurilor
solide, aici intrând și mișcarea pământului în jurul propriei inimi
și am descoperit, fără dubii, că muntele acesta
ar fi trebuit să fie încă aici, ca o dovadă a imuabilității fizice.
Da, spuse astronomul, există o reflecție a aștrilor cerești
în oglinda pământului, munții de pe lună, de exemplu,
sunt prelungirea munților de pe pământ, dar dacă ascultăm
muzica cosmosului auzim tânguiosul șuier al razelor de lună
care nu mai au pe ce să se sprijine în încercarea lor
de a însămânța pământul cu lumină.
Da, spuse preotul, pe vârful acestui munte, după cum vorbesc
toate cărțile vechi, era un templu, acolo liturghia
se bucura de prezența nemijlocită a lui Dumnezeu
care numai cobora de pe nor direct în altar,
de când muntele nu mai este, Dumnezeu coboară
din ce în ce mai rar.
Un psiholog a demonstrat că absența muntelui care
ar fi trebuit să fie a tulburat mințile atâtor generații de oameni,
că există o formă de depresie care se manifestă
ca o neliniște din cauza lucrurilor presimțite
dar care nu mai sunt la locurile lor.
Da, spuse generalul, muntele acesta a adăpostit armatele
noastre pe când imperiile voiau să fim pietricica din coroana puterii,
vor fi fost rostogoliți în calea dușmanului ceva bolovani
în bătăliile pe viață și pe eternitate, dar niciodată așa de mulți,
încât muntele să scadă mușuroi.
A venit de la National Geografic o echipă de cercetători
care a făcut un film despre cum proiecția mentală
a unui munte ține loc de realitatea muntelui,
cineaștii și-au imaginat ce păsări și ce animale
ar fi putut să trăiască, realitatea virtuală a căpătat consistență,
pădurile de jnepeni au urcat piatra tare
cu pas de rădăcină cățărătoare, oamenii locului
au depus mărturie, în fața camerelor de filmat,
că simt răcoarea muntelui și aud și ape
rostogolindu-se câteodată, chiar țipete de capră neagră se aud
când lupii dau ocol virtualității care naște realitate,
din când în când cad păsări săgetate
de vânătorii care urcă până la capătul gândului lor;
filmul de la National Geografic a fost subtitrat în o mulțime
de limbi, a primit premii, alți cineaști au venit apoi
și au făcut filme artistice pe muntele care ar fi putut să fie,
chiar și ecologiștii au protestat că muntele acesta
ar putea fi sufocat de barbaria civilizației,
guvernul a dat asigurări că va interveni.
Firme de turism din toată lumea au început
să organizeze excursii să vadă cât mai mulți oameni
locul în care ar fi trebuit să fie un munte,
fructe din arbuștii de pe ipoteticul munte se vindeau la bucată:
aveau gust subtil, de niciodată,
la hotelurile împânzite peste toată valea
veneau cupluri din toată lumea să-și petreacă luna de miere,
veneau disperați să-și petreacă lunile de fiere,
au fost și câteva sinucideri, oameni care s-au aruncat în hăul din sine
și nu au mai fost recuperați niciodată, cadavrele lor plutesc
peste această realitate virtualizată.
Au apărut apoi alpiniștii, cei pentru care urcarea în cer
e destin, au măsurat, au calculat, au visat,
au consultat tratatele mari de geografie, au descoperit cât de mic
e omul în raport cu propriile performanțe, mulți au renunțat
din melancolie să urce muntele care ar fi trebui să fie
pentru că nu găseau punctul de sprijin în care să bată primul piolet,
pentru că oricât au încercat pioletul se înfigea dureros
în propria carne,
televiziunile transmiteau de la fața locului în toată lumea,
internetul preluase toată zbaterea de la poalele muntelui,
telefoanele filmau, fotografiau, transmiteau, modificau,
să facem selfie cu muntele care nu există,
să facem selfie cu alpiniștii care trăiesc periculos pe marginea
prăpăstiilor interioare,
să facem selfie cu moartea din hău,
să facem selfie cu Dumnezeu,
să facem selfie cu cascadele de pe munte,
să facem selfie cu caprele negre care sar din stâncă în stâncă,
să facem selfie cu furnica albastră care a urcat cu un ou în spate
până în vârf,
să facem selfie cu privighetoarea care atunci când cântă
face muntele să zboare, să plutească precum un nor,
să facem selfie cu celebrul alpinist din Nepal
care a mărturisit că după ce a urcat toți munții din lume
a simțit că stratosfera pământului e ca o adevărată cămașă de forță,
care îl strânge, îl strânge,
ai ajuns la capăt, continuă să urci, a mai spus alpinistul celebru
înfigând primul piolet în piatra tare a muntelui care ar fi trebuit să fie,
i-a încercat rezistența: era mai puternică priza decât cea din piatra
vârfului Everest pe care a urcat de o sută unu ori,
aparatele de fotografiat înregistrau momentul
transmisii pe internet, în eter,
comentatorii au anunțat până în ultimul iglu
că omul se învinge pe sine
ca să urce, până unde?, până la Dumnezeu, probabil,
este posibil?, au întrebat scepticii
nimic nu este imposibil!, au răspuns optimiștii sau visătorii sau nebunii,
cu pioletul a săpat prima treaptă
cu pioletul a săpat a doua treaptă
a întins coarda, nu prea tare, flexată,
așa au transmis televiziunile în toată lumea,
alpiniști cu experiență comentau din studio ceea ce se întâmpla
pas cu pas, treaptă cu treaptă,
a zâmbit, au constatat cu satisfacție comentatorii,
a zâmbit publicului sau a zâmbit sinelui?, a întrebat publicul
dar nimeni nu a catadixit să răspundă,
până la amiază a urcat la înălțimea unui bloc de locuit cu zece etaje,
până seara a urcat până la nivelul unui zgârie nori
noaptea a continuat să urce, licărul stelelor era îngânat
de scânteile pe care le scotea pioletul lovind în roca dură,
(- Să facem și o pauză publicitară pentru produsele care se vând
la bucată și la grămadă, care se rostogolesc dintr-un depozit uriaș
în intimitățile noastre golite de sens, de valori, de sentiment ! -)
a doua zi l-au filmat cu dronele, urca, urca,
a făcut semn cu mâna unei drone care s-a apropiat
periculos de aproape, putea chiar să o atingă,
imaginea a fost preluată în toată lumea
ca o aselenizare reușită, ca o întâlnire de gradul trei, în noapte,
după câteva zile dronele nu l-au mai putut recepționa
elicopterele nu au riscat să se apropie prea tare
era pericol să se lovească de stânca nevăzută a muntelui.
Dar alpinistul unde era?
La naiba!, au spus anchetatorii veniți la fața locului cu câini polițiști
dar care au mârâit încurcați,
cine să creadă, au mai spus anchetatorii, că un munte
care nu există poate să facă victime reale,
sunteți penibili, domnilor!
Martorii nu au putut da mai multe amănunte:
l-au văzut cum a urcat și atât.
Unde? În cer!
Dar de ce nu a coborât după atâtea zile?
Televiziunile și-au strâns echipamentele,
nu mai era nimic de transmis.
Ziariștii și-au închis bloc – notessurile:
nu mai era nimic important de zis.
Turismul locului a căpătat o mare lovitură,
alpinistul temerar a urcat, se pare, cu tot cu muntele
care ar fi putut să fie, pe care un geograf curios
l-a descoperit cândva scrijelit pe-o hârtie.
(Să facem din viața noastră o continuă pauză publicitară
pentru produsele care se vând la bucată și la grămadă,
care se rostogolesc dintr-un depozit uriaș
în intimitățile noastre golite de sens, de valori, de sentiment!)
… Iar pe locul unde cândva a fost un munte,
după cum susțin unele documente contradictorii,
acum un câmp pustiu, a mai spus un purtător de cuvânt,
Guvernul a hotărât să amplaseze,
pentru rentabilizare,
câteva mii de mori de vânt.
