Tropăim şi batem doba!

Probabil că bătutul dobei este una dintre cele mai importante virtuţi ale românului. Ştie să bată doba, lucru pe care nemţii nu-l mai ştiu, nici francezii, nici olandezii, nici britanicii. Nici nu-i interesează, de altfel. Poate că au ştiut şi ei, dar ocupaţi cu civilizarea au uitat să mai bată doba, în timp, de sărbători. E posibil, ca noi, să fim ultimii doboşari ai Europei, loc pe care îl ocupăm cu cinste în mai toate clasamentele, fie că e vorba de nivel de trai, nivel de sănătate, nivel al conştiinţei istorice. Noi suntem persoane folclorice, noi arăm cu plugul de lemn la care înhămăm două vaci, de drag, noi ne mascăm la sărbători şi spunem măscări că aşa am învăţat de la „buneii” noştri, că aşa-i tradiţia… De fapt nici nu prea vrem să fim altceva decît nişte replici tîrzii ale străbunilor noştri. Ne şi vine să rîdem de americani, n-au vechimea noastră istorică, nici măcar nu ştiu să bată doba, dar se uită la noi cu perplexitate ca la nişte reprezentanţi ai ultimelor triburi din Europa. Bieţii! Cu inima tresăltînd şi cu sîngele în obraji am ascultat mărturia unui doboşar român, de sărbători, televizată, simţind că atît cît bătutul dobei va fi un mesaj puternic purtat din generaţie în generaţie, nici nu cred că vom vrea să fim altceva în istorie decît nişte fericiţi doboşari folclorici:

    –  Ieu di mic am bătut doba. Şi tata a bătut doba. Şi mama a bătut doba. Şi bunicul a bătut doba. Şi străbunicul a bătut doba. La noi în familie toată lumea a bătut doba. Ieu şi pi copilu’ meu l-am învăţat să bată doba. Şi pi niepotul meu l-am învăţat să bată doba. Când ni adunăm batem doba… C-aşa-i românu’, bate doba. Îi e drag lui să bată doba. Că aşa-i frumos, să batem doba de sărbători…!

    Nişte cercetători au demonstrat, totuşi, că bătutul dobei afectează simţul orientării, vrei s-o iei spre Vest şi te trezeşti în Est. Sau tropăi pe loc fără nici o ţintă şi fără nici o treabă.

(Editorial/ Ziarul Ceahlăul/ 7 ianuarie 2002)