„Dacă m-a adus Dumnezeu pe lume, a făcut-o doar să pot depune mărturie cu viaţa mea despre cea mai mare tragedie pe care a trăit-o poporul român… ” – Ion Zubaşcu luat la întrebări de Adrian Alui Gheorghe

„Toată viaţa am fost pe drumuri, am avut un destin de om care a trăit sub semnul provizoratului…”

Adrian Alui Gheorghe: – Zice Creangă, la un moment dat: „Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ţăranul de la munte strămutat la cîmp şi pruncul dezlipit de sînul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti cînd veni vremea să plec la Socola după stăruinţa mamei”. Tu de ce ai plecat din Maramureş, unde se pare că te simţeai bine şi acasă? E Maramureşul un loc sacru sau doar memoria păcătosa îl sacralizează? Ce a mai rămas din Maramureşul copilăriei în memoria bucureşteanului transplantat de azi?

Ion Zubaşcu: – Destinul meu şi al Maramureşului la care faci referire stă sub semnul tragediei comuniste, a unei nenorociri istorice care a năvălit peste poporul român, frângându-i şira spinării şi făcându-l să nu mai fie niciodată de acum înainte, în vecii vecilor, ceea ce-a fost de la începutul lumii până în 1946. Citatul din Ion Creangă se referă la o copilărie fericită şi la un timp istoric lin curgător, fără nici o legătură cu puhoiul devastator care s-a pornit în România, odată cu intrarea trupelor sovietice „eliberatoare” şi cu instaurarea comunismului în toate instituţiile statului român, în 1948, când m-am născut. În anul 1950, tatăl meu, Ilie Zubaşcu, a fost ucis în torturi de Securitatea din Sighet, înaintea vreunui proces, după ce a stat ascuns în Munţii Ţibleş doi ani, împreună cu un grup de „partizani” anticomunişti din satele Dragomireşti, Sălişte şi Ieud, de pe Valea Izei. Neputând să-i prindă, nici Armata, nici Securitatea, ne-au arestat întreaga familie, pentru a-i şantaja pe cei din munţi să se predea, şi ne-au dus într-o noapte cu camionul la Sighet, aveam doi ani şi trei luni, iar soră mea Ileana era la sânul mamei, doar de câteva luni. În beciurile Securităţii din Sighet, mama a trăit o execuţie simulată, într-un miez de noapte,  mi-a povestit înainte de a  muri că securiştii m-au prins de picioare în faţa ei, simulând că îmi zdrobesc capul de pereţii subsolului unde o torturau dacă nu mărturiseşte unde se ascund „partizanii”. Ca să nu-şi sacrifice familia, tata s-a predat împreună cu tot grupul, iar la trei zile l-au omorât în torturi bestiale, fiind singurul care a refuzat orice formă de colaborare cu torţionarii. Pentru că l-au omorât înaintea simulacrului de proces (ceea ce este o crimă împotriva umanităţii, ce nu se prescrie niciodată!), oficialităţile au simulat că a evadat, veneau noaptea dubele de securişti în Dragomireşti  şi-o terorizau pe mama şi neamurile, făcându-se că-l caută pe fugar prin pivniţe şi poduri, prin clăile de fân şi şoapre, aşa că mama nu s-a căsătorit timp de 15 ani, aşteptându-l pe tata să vină acasă, şi abia în 1965, după ce au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici, a aflat că e mort. Ne-au confiscat averea şi au scos-o pe mama în mijlocul iernii afară din casă, cu doi copii mici în braţe, fără nici o formă legală, când ne-am dus după 1989 să ne recuperăm casa confiscată, ni s-a spus c-a fost o greşeală. O greşală care a durat 40 de ani! Recent, am aflat de la Procuratura Militară din Bucureşti că în subsolurile Securităţii din Sighet s-a găsit un schelet, care s-ar putea să fie al tatălui meu.

Sub semnul acestei tragedii a stat tot destinul nostru de până acum. Aşadar, nu am plecat din Maramureş când m-am mutat în Bucureşti, după 1983, ci din fragedă copilărie. Mama n-a putut să crească doi copii mici, fără nici o sursă de supravieţuire, a trebuit să plec de acasă, de la şase ani, am crescut pe la un frate al mamei, care avea casă sub Ţibleş, apoi, din clasa a treia, am părăsit Dragomireştiul natal, am făcut şcoala generală  la Baia Mare şi trei ani de liceu, ultimul l-am terminat la Liceul Minier Borşa, unde stăteam la internat, apoi m-am mutat la Oradea şi aşa mai departe. În toate vacanţele, de când mă ştiu, am lucrat împreună cu soră-mea, să ne putem câştiga banii de supravieţuire, culegeam vara fructe de pădure pentru centrele de preluare, iar după ce am avut buletin, la 14 ani, am lucrat în munţi, la diverse parchete forestiere, până începea şcoala. Am regăsit-o pe mama în 1969, când am venit profesor la Bogdan Vodă, lângă Dragomireşti, şi când am  descoperit cu adevărat Maramureşul, timp de 15 ani cât am fost profesor, ultimii 6 ani la Borşa, sub Pietrosul Rodnei.

Dar prin 1983, mă sufocam deja, îmi epuizasem experienţa de profesor: deşi luam cu elevii toate premiile la concursurile de creativitate din ţară, la care participam, deşi cântam şi apăream  la televizor şi în presa din ţară, fiind un ins competitiv, n-am reuşit „să promovez” nici măcar în funcţia de director al unui cămin cultural comunal, sau al unei case a pionierilor, toate posturile erau ocupate pe bază de dosar de cadre, de către activişti mediocri ai partidului comunist. În plus, nu ne mai dădeau căldură iarna, nu veneau buteliile de aragaz, ne luaseră şi curentul, zi şi noapte, aveam patru copii mici şi simţeam că mă scufund în cea mai adâncă şi izolată groapă a limbii române, sub Pietrosul Rodnei înalt de 2003 m. Atunci mi-am luat lumea în cap şi am plecat la Bucureşti, am zis că dacă tot mă scufund, măcar să ştie cineva de mine. Nu aveam buletin de Capitală, am stat în chirie, fără slujbă şi casă mai bine de doi ani, cu copiii după mine, la limita supravieţuirii. În cele din urmă, ajuns în pragul nebuniei,  am ocupat un apartament în care am locuit cu familia fără absolut nici o formă legală, până în 1990, după revoluţie.

Toată viaţa am fost pe drumuri, un destin de om trăit sub semnul provizoratului, marcat ireversibil de tragedia comunistă din copilărie şi apoi de cea a dictaturii şi a dosarului de Securitate, care m-a urmărit peste tot unde am ajuns şi unde am lucrat,  nu am fost legat de un loc anume, de o casă anume, trăind prin internate şi gazde, am ştiut că nimic nu e al meu,  nu mă pot ataşa de nimic, nu am putut ţine legături statornice de rudenie, sunt un străin în propria mea viaţă şi în propria mea ţară. Acum, când mi-am cam încheiat socotelile cu Bucureştiul, aş vrea să mă întorc în Maramureş, dar voi fi şi acolo –  cu siguranţă –  mai străin  decât sunt acum în Bucureşti, sau oriunde în lume. Doar lumea spiritului şi Împărăţia Cerului sunt singurele refugii din viaţa mea unde nu m-am simţit niciodată străin şi unde mă voi întoarce cu bucurie pentru totdeauna.

„Am întemeiat şi eu o familie numeroasă, să-mi umplu singurătatea şi tristeţea care mi-au năclăit fiinţa toată viaţa…”

A.A.G.: – Uite, dacă e să caracterizezi scriitorii din provincie care au luat cu asalt Bucureştiul, eu cred că maramureşenii sînt cel mai greu de modificat, îşi poartă cu ei însemnele originii în comportament, în vorbă, în gusturi, în umor, în gestică. Par mai greu adaptabili, au nostalgii greu reprimabile. Cum explici aceste lucruri? De ce transplantul de Maramureş la Bucureşti este unul mai dificil? E de vină atitudinea lui „Mitică de Dîmboviţa”, pamblicarul, superficialul, gălăgiosul? Regretatul Laurenţiu Ulici e încă un exemplu în această situaţie. Sau Ioan Groşan, Sau Ioan Es. Pop. Ce aduce maramureşanul la întîlnirea cu ceilalţi comorienţi din provinciile româneşti?

I.Z. – Primul lucru care m-a şocat în Bucureşti a fost gradul de „orientalizare” al Capitalei, turcisme, arăbisme, balcanisme de tot felul,  aici e o lume cu totul altfel decât cea din Maramureş, din Ardeal şi din centrul Europei. Aş fi răzbit mai degrabă oriunde în Occident sau în lume, dacă aş fi fugit din ţară în anii 80 (am stat în Bucureşti vreo doi ani în aceeaşi gazdă cu Matei Vişniec şi ştiu ce zic) şi nu aş fi avut ideea nefericită să emigrez din Ţara Maramureşului în Capitala României. Omul de aici e unul strict local, mărunt, fărâmiţat, vieţuitoarea speriată de câmpie, gata s-o ia în toate direcţiile la cea mai mică boare de vânt, n-are verticalitate şi monumetalitate, e o fiinţă rizomatică. Uite, chiar şi la nivel etnografic, cântecele din Maramureş au o structură care ating arheul, stratul freatic de universalitate al sufletului uman, la fel ca formele de artă în care au cristalizat marile civilizaţii ale lumii, India, Tibet, Egipt, Mesopotamia. Am fost primul cântăreţ care a scos în larg, începând de prin anii 70, cu 10 ani înaintea tuturor, colinzile arhaice din Maramureş, ele au fost preluate imediat de toată lumea şi cântate acum de o ţară întreagă, de Crăciun copiii din cartierul Crângaşi, Bucureşti, mă colindă la uşa apartamentului meu cu colinzi, în versiuni textuale şi muzicale pe care le-am cântat pentru prima dată în România, acum 40 de ani. M-am amuzat citind primele cronici la volumul meu de debut de cei care m-au etichetat ca poet rustic: dacă faci referiri la simboluri ale civilizaţiilor din Egipt, Grecia, sau Tibet, nu cred că poţi fi considerat un poet agrar. În mod paradoxal, cunoscând formele arhetipale de viaţă şi artă în care s-a structurat civilizaţia Maramureşului, am avut mai uşor acces la codurile genetice ale divinităţii, la structurile stranii ale particulelor elementare, la realităţile cosmice ca stringurile sau găurile negre, arheii de pe Valea Izei mi-au deschis accesul la aceste forme vii ale materiei arhaice universale, fie că e vorba de teritoriile uluitoare ale geneticii de ultimă oră, ale fizicii hadronice sau ale cosmologiei. Toate referirile din versurile mele mele la simbolurile din Maramureş sunt în această ordine de idei.

Am descoperit practic Maramureşul, după 1969, când am revenit ca profesor aici, am citit mult şi am cunoscut cu adevărat şi în profunzime bibliotecile vii de civilizaţie arhaică şi etnologie, care au fost mama mea Maria şi moaşa Ileana, mama mamei mele. Lucram cu mama şi moaşa în grădină, pe câmp, sau oriunde, şi pe ori ce vreme, orice făceam, poezia irupea din fiinţa lor în mod firesc, la mijlocul celei mai banale conversaţii, la fel ca şi cântecul.  Povesteau ceva şi concluzia era întotdeuna în versuri uluitoare, care le însoţeau toate gesturile şi cuvintele, asemenea respiraţiei, mustind din zăcământul de civilizaţie al acelei lumi străvechi. D’apoi bine-o zis cine-o zis: Omu bun şi vremea bună/ De rare ori se adună/ Omu rău şi vremea ră/ Tădeauna să-ntâlne…Sau, vorba strămoşului tău, Grigore’a lu’ Ionu lu’ Dumitru : Binele de mine fuge/ Răul dinapoi m-agiunge/ Fuge bine peste mine/ Răul de mine se ţine…Întotdeauna era o vorbă a cuiva, a unui strămoş, a unui consătean, a nu’ş cui, a oricui, care introducea versuri uluitoare, cuvinte şi expresii de înţelepciune şi frumuseţe arhaică, cu  prilejul cel mai firesc,  al celei mai banale conversaţii, arta nu era ruptă de fiinţa omului, era prezentă zi şi noapte în structura lui comportamentală, făcea parte din propria lui fire.  Între anii 1969 şi 1983, cât am trăit în Maramureş, şi în toate verile,  revenind în vacanţe, timp de 25 de ani, de când trăiesc în Bucureşti, am umplut caiete întregi cu versuri şi cântece auzite de la mama şi cu fiecare an ce trecea, memoria ei parcă sporea, asemenea unui izvor care nu se mai termină, dimpotrivă se limpezeşte pe măsură ce iei din el.

Oamă bună şi de ominie, îi zicea din când în când mamei moaşa Ileana, dă-ţi în ori! Iar când  te izbeşti de asemena cuvinte, cu fiinţa ta de tânăr poet  al limbii române vii, în timp ce lucrezi ceva neînsemnt în gădina casei, nu poţi face un pas mai departe. Şi astfel afli că nu numai pomul face poamă, ci şi omul avea oamă: omul meu era întotdeauna bărbatul, în graiul viu din Maramureş, oama era desigur femeia lui, fructa lui. Iar or şi ori nu puteau fi decât ceva legat de firea cea mai adâncă a unei fiinţe, miezul ei ultim care îi dădea identitate şi coerenţă în timp, însuşi timpul biologic care structura dinăuntru o fiinţă umană, prin impulsuri abisale: Vinu-mi ori/ Într-uneori/ Să mă sui pă munţi cu flori. Din păcate, odată cu prelingerea mileniilor printre cuvintele graiului viu, s-au tocit sensurile  lor primordiale, sâmburul şi miezul lor iniţial, germinator de sens, şi or – ca una dintre cele mai arhaice rădăcini ale limbii române naturale, cu sensul de timp al fiinţei  vii, fire – s-a mai conservat în uzanţa vorbirii, topindu-şi sensul originar, doar în substantivul arhaizant oară, „în oara morţii mele”, dar şiîn adverbe şi locuţiuni , ori de câte ori, uneori, alteori, „te ridicam de subţiori/ de-atâtea ori, de-atâtea ori”,oriunde, oricând, oricum, oricine, orice, prima oară, a doua oară, sau în conjuncţii disjunctive: ori-ori, ori vii, ori pleci, cât şi în straniul rudiment adversativ or. Darcine ar fi bănuit că în aceste vocabule umile, tocite de vorbire ca treptele unui tribunal, sau ca oţelul subţiat al cuţitelor de bucătărie tăind doar fragilităţi din grădină, generaţii la rând, se ascund adevărate cristale geologice din straturile cele mai adânci ale graiului origiar al lumii? Abia descoperind aceste rezonanţe magnetice ale particulelor or şi ori, simţi altfel, din interiorul cel mai intim al graiului matern, cuvintele dor, zori (zi-ori, ziorel de ziuă), fi-ori, care funcţionează parcă într-o altă mecanică fonetică şi semantică, cu totul stranie, mai apropiată de  ce se întâmplă în  zona cuantică a particuleleor elementare, decât de legităţile de evoluţie ale lingvisticii clasice. Ca să nu-ţi mai vorbesc de particula ur, de pe fundul oceanului fonetic şi semantic al limbii, tot o fosilă a limbii adamice, conservată în cuvântul a urma, urma, dar şi în celălalt verb, a urâ. Aşadar or şi ur, dorul –ca sentiment al atracţiei de la mari depărtări de timp şi, la celalalt pol,  ura şi urâtul – ca sentiment al îndepărtării şi înstrăinării în spaţiu. Sau fascinantele rădăcini bârsa-obârşia, rând-orânda-corinda. Ca poet al limbii române, vreau să spun, am căzut în fântânile abisale ale cuvintelor arhaice, care se mai conservau în Maramureş ca nişte miraculoase fosile vii, ieşite din lege şi din lume, uitate de timp şi de Dumnezeu, coborând până la rădăcina limbii originare a lumii, la sintaxa universală a graiurilor, ceea ce pentru un scriitor este o experienţă coleşitoare.

În Maramureş, am cunoscut omul pământean al acestui spaţiu de civilizaţe carpatină, care respira încă viu după tiparul lui originar de la începutul lumii, aşa cum am mai prins alacul, „grâul sfânt” din colinzi, Coborât-o coborât/ Dumnezeu pe-acest pământ/ Printre holde de grâu sfânt, cu bobul în trei dungi, care creştea spontan în poienele codrilor, sau mărul oarzân, timpuriu, care creştea şi el în sălbăticia începutului lumii, cu dulceaţa lui uluitoare,  pe dealuri şi munţi, De-aş muri primăvara/ Păsările m-ar cânta/ Vântuţu m-ar legâna/ Rândunele m-ar duce/ Şi cucu mi-ar pune cruce / Dintr-o creangă de măr dulce. În această lume de pe Valea Izei, înconjurată din toate părţile de munţi, preistoria s-a întâlnit în mod miraculos cu postistoria, aşa cum uneori apusul lunii continuă spre dimineaţă şi se întretaie cu răsăritul soarelui,  de nu mai ştii care e un astru şi care altul, şi această atingere a extremelor temporale şi paradigmatice de civilizaţii a produs în fiinţa mea tânără de atunci un scurtcircuit din ale cărei energii mă hrănesc şi acum.

Când m-am mutat în Bucureşti, după 1983, am venit cu toată această placentă arhetipală după mine. În Capitală trăiau la un moment dat mulţi maramureşeni de vază, era regretatul Laurenţiu Ulici, Alexandru Ivasiuc, până în 1977, la cutremur, prozatorii Nicolae Breban, Augustin Buzura şi Ioan Groşan,  a venit apoi la sfârşitul lui 89 poetul Ioan Es. Pop, sunt cântăreţii Grigore Leşe, Ducu Bertzi, Narcisa Suciu şi Paula Seling, Ştefan Hruşcă s-a muat în Canada, ne vedem tot mai rar, mai sunt probabil şi alţii, de care nu-mi aduc acum bine aminte. Marea problemă e că toţi aceştia nu comunică unul cu altul, fiecare e cu descălecatul său, cu ce-a întemeiat el, de unul singur, asta se vede clar, cu ochiul liber, mă gândesc de multe ori să găsesc o formă sau un prilej de-a ne aduna cu toţii şi a face ceva împreună, oricât de diferiţi am fi unii de alţii. Dar ce am putea face toţi aceştia împreună, într-o lume în care şi înmormântările se transformă în spectacole, ca emisiunile tv de divertisment ieftin, cu ropotele de aplauze înregistrate pe bandă, poate un alt fel de spectacol mai grav, mai apropiat de ideea de Maramureş.

Trăiesc de peste 25 de ani în Bucureşti, dar nu am prieteni de familie dintre scriitori, cu care să fac sărbătorile împreună, aici e o singurătate mai mare ca în vârful munţilor, acolo măcar vezi stelele cerului şi simţi că nu eşti singur pe lume, dar aici nu vezi decât picioarele celor din faţă şi de alături, cu grija de fiecare clipă să nu urce peste tine şi să te strivească în graba şi furia permanentă a tuturor. I-am luat odată un interviu lui Ioan Alexandru, după ce primise în Japonia un mare premiu,  un fel  de Premiu Nobel pentru Asia, şi singurul lucru pe care îl reţin şi acum, după mulţi ani de la întâlnirea noastră de atunci, e că de 25 de ani de când trăia şi el în Bucureşti, nu avea nici un prieten de familie dintre scriitori, cu care să  se colinde de sărbători, nu-l vizitase nimeni cu familia, acasă. „N-am pe nimeni. Nimeni!”, mi-a spus Ioan Alexandru, şi tristeţea gravă a vocii lui de atunci, uimit el însuşi de ceea ce spunea, mă va urmări totdeauna,  reverberând în propria mea mâhnire şi singurătate. Poate de aceea am întemeiat şi eu o familie numeroasă, să-mi umplu singurătatea şi tristeţea care mi-au năclăit fiinţa toată viaţa, prin toţi porii ei, în ciuda imaginii aparente pe care o pot avea despre mine cei care m-au cunoscut de-a lungul anilor.

 De ce tace de treizeci de ani Ileana Zubaşcu ?

A.A.G.:– Înainte de a auzi lumea literară din România de Ion Zubaşcu, a auzit de Ileana Zubaşcu, sora ta, care a preferat debutului spectaculos din anii `80 o tăcere semnificativă. Ai uneori impresia că ai preluat ceva din mesajul poetic iniţiat de ea? Că ai preluat ceva din posibilul ei destin literar? Dacă Ileana Zubaşcu ar fi vorbit mai departe pe limba poeziei, unde te-ai mai fi situat tu? Ai mai fi scris? De ce şi cît o să mai tacă Ileana Zubaşcu?  

I.Z.: Cred că Ileana Zubaşcu e una dintre cele mai enigamatice prezenţe ale literaturii române din  toată istoria ei: de la debutul fulminant cu volumul „Întru totul”, Editura Albatros, 1978, în care are câteva arte şi manifeste poetice, ce anunţă schimbările de gardă din literatura română, „Generaţia noastră”, „Ceva nou” şi „Cântecul generaţiei mele”, tace de 30 de ani. Poate că e  momentul să spun de ce. A debutat cu versuri în revista „Famila”, 1969, şi „Flacăra”, 1975, şi a mai  publicat doar câteva puţine poeme în „Steaua”, „Orizont”, „Luceafărul”, cât şi în culegerile judeţene. Terminase Filologia la Oradea şi Filosofia la Cluj,  era profesoară navetistă într-un mic cătun numit Dobricul Lăpuşului, mergea zilnic 7 km pe jos, dus şi întors prin noroaie, în cizme de cauciuc, din Târgu Lăpuş, unde stătea în gazdă, apoi s-a mutat şi a locuit singură într-o cămară părăginită  a şcolii şi mai părăginite, din acel sat „prăpădit între dealurile Ţării Lăpuşului”. Mă durea atât de mult singurătatea ei şi am luat-o să cânte cu mine la câteva mari spectacole ale Cenaclului Flacăra, inventasem un instrument nou, din clopoţei acordaţi, cumpăraţi din târg, eu cântam vocal, ea mă acompania la „Talanga” – instrumentul  cu clopote, clape şi sfori  manufacturat de mine. Era frumoasă şi Păunescu s-a îndrăgostit fulgerător de ea. O plimba cu Mercedesul, seara, prin Bucureşti şi a invitat-o la Bârca, să i-o prezinte bătrânului său tată, învăţătorul Constantin. S-a mai îndrăgostit de soră-mea şi un redactor al revistei „Flacăra” de atunci, poetul George Stanca, pe care Păunescu l-a dat imediat afară din redacţie, din această pricină, nesuportând o astfel de concurenţă. Laurenţiu Ulici i-a sprijinit debutul editoral la concursul Editurii Albastros, în 1978, cred că prima cronică la volum a scris-o Andrei Zanca, în „Echinox”, apoi Laurenţiu Ulici, în „România literară”, Constanţa Buzea, în „Amfiteatru”, Alexandru Piru ş.a.. Numai că dintr-un volum normal de vreo 130 de pagini, trimis la editură, cenzura a lăsat o broşurică de 28 de pagini, poate cea mai subţire carte de versuri din literatura română, cu doar 12 poeme, dintre care trei erau manifeste pentru noua generaţie 80, ce se anunţa cu claritate, în mod explicit, prin acest volum. Într-o bună parte din cronica lui Laurenţiu Ulici din „România literară” , preluată în volumul „Prima  verba III”, cred, criticul îşi exprima stupefacţia că o editură premiază un volum la concursul ei de debuturi, alegându-l dintre sute de concurenţi, şi apoi îl cenzurează cu o cruzime care îl face de nerecunoscut.

Cu toate acestea, versurile Ilenei au impresionat foarte tare şi au răzbit prin revista „Flacăra” la publicul larg. Actriţa Eugenia Maci, de la Teatrul Naţional Bucureşti, a realizat un mic scenariu după poemul „Întru totul” şi l-a recitat la TVR, la o oră de maximă audienţă. Câţiva scriitori importanţi din Bucureşti au pornit în pelerinaj spre Maramureş s-o caute şi s-o cunoască  pe Ileana. Am însoţit-o pe soră-mea la o şedinţă a Cenaclului de Luni, aici mi-am dat seama, din modul cum a fost prezentată, că Ileana era deja foarte cunoscută, a citit împreună cu o altă poetă mai în vârstă, discuţiile despre poezia acesteia au fost prelungite, am impresia în mod intenţionat, pentru a muta cât mai târziu lectura Ilenei după miezul nopţii şi a  atenua astfel şocul versurilor ei. Când a citit, a fost primită cu răceală, ceea ce scria ea atunci nu era în ton cu linia ludic-ironică a cenaclului, ea venea cu versuri biografice de un puternic tragism şi o directeţe percutantă, cu imagini care bruscau prin prospeţimea şi autenticitatea realului incizat de cuvinte, cam cum scriu tinerii abia acum, după 30 de ani de atunci. Nicolae Manolescu a avut un discurs ferm împotriva acestui fel de a scrie poezie, insistând pe sugestia anacronică a poemului „Întru totul”, într-o lume secvenţializată, care prizează realul în doze mici, ceea ce nu l-a împiedicat, totuşi, când Cărtărescu a scos după câţiva ani cartea „Totul”, cu aceeaşi anvergură poetică, dar scrisă în alt registru,  şi fără să fie cenzurat nimicitor ca  volumul Ilenei, să-l considere din start marele Poet.  

Mai târziu, în 1982, poetul Alexandru Muşina a publicat în revisa „Vatra”, dacă nu mă înşel, textul vizionar  „Noul antropocentrism”, reluat apoi în toate volumele sale de eseuri, de la „Unde se află poezia?”, din 1996, pînă la „Poezia, teze, ipoteze, explorări”, din 2008. Ei bine, întreaga viziune a lui Alexandru Muşina asupra evoluţiei liricii româneşti, spre „poezia noului antropocentrism”, cu miza pe „perspectiva totalizatoare, unificatoare” a „complexităţii umanului şi realului”, cu deplasarea accentului  „ de la text la receptor,  de la intensitatea stilistică  la intensitatea comunicării” şi regândirea „omului concret, integral, ireductibl”, cu profeţia uluitoare: „Reumanizarea poeziei constituie, acum, marea ei  şansă, şansa depăşirii manierismului  printr-un nou clasicism. Un „clasicism” cum n-a mai fost altul. Un antropocentrism nemărginit”, ei, bine, toate aceste idei care şi-au sporit forţa anticipativă cu trecerea anilor, pot fi  ilustrate cuvânt de cuvânt cu poezia dn 1978 a Ilenei Zubaşcu, atât din cele 12 poeme trecute prin dârmonul cenzurii, în volumul schilodit „Întru totul” , cât şi din poemele ample, scrise în aceeaşi perioadă şi apărute în presa literară a momentului, dar reluate editorial abia în marile antologii ale lui Laurenţiu Ulici, de care am pomenit deja, care îi ştia toate versurile Ilenei. Când o să am mai mult timp, o să sistematizez ideile profetice ale lui Alexandru Muşina, care au rămas valabile până azi şi vor rămâne în continuare, şi-o să le ilustrez cu versurile Ilenei: în mod paradoxal, poetul Muşina şi-ar putea acoperi mult mai bine afirmaţiile îndrăzneţe din anii 80 cu versurile Ilenei Zubaşcu, decât cu propria  sa creaţie poetică,  rămasă într-o evoluţie colaterală viziunilor sale teoretice.

Cu toate acestea, Muşina n-a inclus-o pe Ileana în  „Antologia poeziei generaţiei 80”, din 1993, cum nu m-a inclus nici pe mine, din pricina adversităţii sale faţişe faţă de Laurenţiu Ulici, similară cu cea a lui Manolescu, deşi poemele din volumul meu de debut, „Gesturi şi personaje”, Albatros, 1982, se numeau, în ordinea trecută în sumar: „Ecologie umană”, Homo ludens”, „Omul holografic”, „Omul de Neanderthal şi Omul de Cromagon”, „Omul antigravitaţional”, „Antropofagii”, „Omul de la recepţie”, „Homo spray”, „Homo cogitans”, „Omul practic”, „Omul închis”, „Homo cinematographicus”, Omul statistic”, „Omul deschis”, „Căldura umană”, „Omul munţilor” şi „Omul disponibil”, construcţie amplă care urmează să apară într-o nouă  versiune în curând, fiind toate expresia cum nu se mai poate de clară a „noului antropocentrism”. Vreau să spun că versurile mele şi ale Ilenei erau ilustraţia perfectă a tezei vizionare a lui Alexandru Muşina, înainte ca noi s-o cunoaştem (volumul Ilenei apăruse în 1978, iar al meu în 1982), atât doar că erau urmarea propriilor noastre lecturi, experienţe de viaţă şi viziuni anticipatoare, care ne-au scos în acelaşi sens, înaintea lui Muşina, şi nu doar prin teoretizări eseistice, ci prin realitatea de gradul întâi a propriei creaţii.

Dar steaua Ilenei urca vizibil în acei ani, Păunescu i-a propus s-o aducă în Bucureşti, i se pregătea un premiu al CC UTC, şi ascensiune politică în context, cu perspectiva de a-l cunoaşte pe însuşi „prinţişorul” Nicu Ceauşescu, însă cu cât creasta valului pe care sălta Ileana se ridica mai sus şi pasiunea lui Păunescu se manifesta mai acaparator, în felul lui spectaculos şi la vedere, Ileana avea tot mai mari probleme morale: Păunescu era căsătorit şi avea doi copii cu Constanţa Buzea, împreună cu care am petrecut câteva după-amieze frumoase acasă la ei, pe str. Dionisie Lupu, când ne-a dăruit volumele sale de versuri cu dedicaţii generoase, a scris apoi o cronică entuziastă despre volumul Ilenei, în „Amfiteatru”, soră-mea nu era femeia care să cadă imediat după aceea în braţele lui Păunescu, noi ne-am străduit cât am putut de-a lungul anilor să ne menţinem fiinţa dintr-o bucată, cu orice preţ, chiar dacă lumea în care trăiam era fărâmiţată în bucăţi. Ileana a înţeles repede care e preţul succesului într-o lume  ca şi cea a Bucureştiului acelor ani, a refuzat rând pe rând toate ofertele foarte tentante de mărire şi ascensiune, s-a retras în Maramureş şi n-a mai vrut să vină la nici un spectacol  şi la nici o întâlnire bucureşteană. Şi n-a mai venit niciodată!

    Asta l-a înfuriat rău de tot pe Păunescu, Ileana era un fel de trofeu al ascensiunii lui, în acei ani ai săi glorioşi, nu era încă învăţat să fie refuzat categoric (după ce mai aduse din provincie în Bucureşti câteva gloriole, care s-au ofili cu anii), a organizat special un  spectacol  al Cenaclului Flacăra, la Sala Polivalentă din Braşov, la care voia să-i adune pe toţi poeţii pe care îi debutase în pagina „Ave”, la „poşta redacţiei” din revista clujeană „Tribuna”, dar şi în revista „Flacăra”, de mare tiraj şi impact public, al cărei redactor şef ajunsese. Erau spectacole cu miză mare, pe lângă decontarea drumului, ţi se plătea prestaţia şi, apoi, acele „întâmplări” cu cântec şi poezie erau televizate, se dădeau pe TVR (singura televiziune de atunci), la ore în care erai văzut de întreaga ţară, se cântau şi  se recitau versuri curate şi de valoare,  în anii dinainte de 1980 nu erau invadate de glorificarea lui Ceauşescu, aşa cum s-a ajuns mai târziu. M-a trimis acasă în Maramureş după soră-mea, care era un fel de cireaşă pe tortul debuturilor pe care le-a susţinut şi încurajat în acei ani, i-am spus că n-o să vină, dar a insistat să nu mă întorc fără Ileana. Şi m-am întors cu trenul, în noaptea următoare, fără Ileana. Când m-a văzut fără soră-mea, s-a înfuriat grozav, a tunat şi a fulgerat, trimiţându-mă acasă încă din uşa Săli Polivalente,  de cum m-a zărit, eliminându-mă din Cenaclul Facăra  pentru o bună bucată de vreme.

Ileana a câştigat apoi un concurs pe un post de profesoară la Baia Mare, dar i-au dat o catedră în Sighet, locul din capitala judeţului fiind aranjat pentru soţia vreunui politruc (în câteva rânduri, a fost singura persoană din ansamblul folcloric al Casei de Cultură din Târgu Lăpuş, care n-a primit viza pentru turnee în străinătate, din  pricina dosarului, deşi era cea mai bună dansatoare), s-a căsătorit în Sighet şi s-a retras definitiv din viaţa literară, sacrificând succesul fulminant, în condiţiile compromiţătoare ale climatului comunist tot mai acaparant, opţiunii sale morale, ferme, dedicându-se creşterii celor doi copii şi muncii didactice. Acum s-a pensionat şi face naveta între Europa şi America, unde cei doi copii i-au ajuns medici, în curând le va creşte nepoţii. Volumele de versuri pe care le-a depus la diverse edituri, după ce a refuzat categoric ispita comunistă a Bucureştiului, nu i-au mai apărut niciodată, deşi îmi amintesc că unul dintre ele, cel puţin,  „Fiinţa în fiinţă”, era puternic, cu versuri a căror frumuseţe nu se va ofili niciodată.

Am descoperit recent fragmente din acea carte, de fapt un singur poem dramatic, inspirat de cazul real al unei femei care a supravieţuit sub dărâmături 11 zile, după cutremurul din 1977, vorbind neîncetat, sunt  aici versuri pe care le uitasem cu totul şi care prevestesc  cu claritate ceea ce urma să se întâmple chiar cu destinul îngropat al Ilenei Zubaşcu, de Rimbaud feminin al culturii române, pot fi găsite în „Antologia poeţilor tineri. 1978-1982”, p. 635-650, publicată postum de Laurenţiu Ulici, în 2005: „femeie, du-te acasă, eşti genială, nu ţi-am spus, ce mai vrei, nu-ţi ajunge?/ lasă-ne pe noi cel puţin să ne vedem publicate creaţiile cât suntem încă în viaţă/ noi care nu avem nici o şansă de-a ne vedea publicate postumele/ tu ai tot timpul în faţă, operele tale pot să aştepte/ oricum ele sunt scrise pentru totdeauna/ fie că le publici acum sau peste o mie de ani/ valoarea lor rămâne aceeaşi…/nu te putem lăsa să ieşi la lumină în întregime/ aşa cum eşti tu în deplină intimitate/ ar sări în aer sediile tuturor ministerelor/ ambasadorii tuturor statelor s-ar simţi ofesaţi în numele popoarelor lor/ şi şi-ar retrage hârtiile aurite de acreditare/ apariţia ta integrală în epocă ar modifica clima pe glob/ ar topi calotele glaciare, pustiurile lumii toate ar înflori/ s-ar înfăptui noua ordine economică pe planeta Pământ/ încetişor, încetişor…”. Fragmentul din care am citat se numeşte „Cutia planetară de viteze”.

Şi au trecut 30 de ani de atunci, iar în tot acest răstimp, oriunde mergeam în ţară la  festivaluri literare, unde ne întâlneam toţi ai noştri din generaţia 80 – şi când zic asta, mă gândesc în primul rând la optzeciştii din provincie, care n-au avut şansa unică a unui Nicolae Manolescu în spate şi cutia de rezonanţă istorică a unui Cenaclu de Luni şi au răzbit fiecare cum a putut, înfruntând cu mâinile goale şi doar cu credinţa în cuvântul poeziei o dictatură anihilantă şi atât de ostilă valorii ( iar acum, cea mai mare parte  dintre ei e exclusă şi din Istoria critică a literaturii române, de data aceasta în deplină libertate) – în tot acest timp, nimeni nu m–a întrebat niciodată ce mai scriu, ci doar ce face şi ce mai scrie soră-mea Ileana, sau dacă nu cumva am o soră pe care o cheamă Ileana. Anul ăsta – şi suntem deja în 2009! –  poeta Ana Blandiana mi-a povestit că a fost la Bruxelles, cu expoziţia itinerantă care marchează 60 de ani de la începutul colectivizării şi scoaterea clasei ţărăneşti din istorie, iar acolo un funcţionar al ambasadei române a întrebat-o dacă mai ştie ceva de Ileana Zubaşcu.

Laurenţiu Ulici i-a inclus versurile în marea sa antologie „O mie şi una de poezii româneşti”,  în zece volume, 1997,  dar şi în volumul apărut postum, „Antologia poeţilor tineri. 1978-1982” ( predată în acei ani la Editura Eminescu, dar care a apărut din pricina cenzurii abia în…2005), iar poetul  Gellu Dorian spune cu fermitate exemplară în volumul său recent apărut, „Cititorul de poezie”, 2008, ceea ce Nicolae Manolescu refuză să accepte: „Dar generaţia a fost anunţată, tot în  acel an mi se pare (e vorba de 1978 – anul Colocviului Naţional de Poezie de la Iaşi, în care Laurenţiu Ulici vorbeşte de „promoţia optzeci”, n.n.), de apariţia cărţii Ilenei Zubaşcu – „Întru totul”, – carte reper pentru cine vrea să facă o cronologie a promoţiilor literare şi să observe anunţarea unui altfel de discurs poetic…Iată şi poemul emblematic (pe lângă prima carte a lui Petru Romoşan), care anunţa generaţia optzeci, moment de ruptură de discursul poetic de până atunci şi etalarea altui discurs” (Gellu Dorian citează în întregime poemul „Generaţia noastră”, din păcate în forma în care a fost ciuntit de cenzură, în volumul de debut)…Numai „Cartea de iarnă” a lui Ion Mureşan a mai putut jalona atât de clar vârstele poeziei româneşti contemporane”.

Şi acum vii şi tu, Adrian Alui Gheorghe, la mijlocul anului 2009, şi mă întrebi de ce tace şi cât o să mai tacă Ileana Zubaşcu? Poate că o să vorbească, în cele din urmă, sau măcar o să-şi scoată cărtea de debut „Întru totul”, în forma în care a  fost trimisă la editură, dar a apărut atât de mutilată, poate şi alte cărţi pe care cred că le-a scris în tăcerea sa de 30 de ani, de sub calota de gheaţă a comunismului, inclusiv cel postdecembrist. Dar mai cunoşti vreun caz similar în cultura română, ca un scriitor tânăr să se retragă din literatură din scrupule morale, sacrificându-şi gloria atât de ademenitoare doar pentru a-şi păstra conştiinţa curată, şi doar doi ani de prezenţă publică impecabilă să provoace o amintire aproape de neşters? Un caz oarecum similar ar mai fi poate Viorel Padina, şi el cu un destin ieşit din comun. Dar crezi că ar fi bine să vorbească o asemenea conştiinţă? Crezi că ar putea spune după 30 de ani de tăcere cuvinte şi adevăruri atât de uşor suportabile? Nu e destul ce se întâmplă cu Paul Goma?

„Aş putea scrie istoria adevărată a Cenaclulului Flacăra…Păunescu avea în tot ce făcea vocaţia demonstraţiilor de forţă, cred că şi când făcea dragoste, el de fapt viola…”

A.A.G.:– Ai ajuns în Bucureşti prin cenaclul Flacăra, al lui Adrian Păunescu. Şi eu fredonam în adolescenţă unul din şlagărele tale antirăzboinice care spunea la un moment dat duios, responsabil, că „Nu se naşte un copil,/ Făr` o tonă de trotil”. Şi vedeam parcă tona de trotil amplasată sub pătuţul copilului gînguritor, gata să se lase detonată de fitilul arogant. Crezi că muncitorii de la fabrica de trotil au suferit de pe urma cîntecului tău? Ce a însemnat cenaclul Flacăra pentru evoluţia ta? Sau pentru stagnarea ta? După anul 1990 ai fost între puţinii care au demascat atmosfera promiscuă moral şi intelectual de la fostul cenaclu Flacăra. Ce amintiri frumoase ai de la cenaclul lui Păunescu? Dacă ai vreuna…!? Ce amintiri urîte ai din aceeaşi perioadă? Ce vrei să uiţi şi nu poţi? Cît bine a făcut cenaclul Flacăra generaţiilor tinere? Cît rău a făcut culturii şi moralităţii naţiei noastre? Iartă-mi avalanşa interogativă, dar vorbind despre cenaclul Flacăra mă regăsesc la vîrsta întrebărilor…

I.Z.: Tu glumeşti acum, amintindu-ţi de acel cântec al meu, dar în acei ani când l-am lansat nu era nimic de glumă. Dimpotrivă. Din pricina delaţiunilor care curgeau gârlă din judeţul Maramureş către Secţia de Propagandă a CC al PCR, conform cărora aş fi „fiul recalcitrant al unui înrăit duşman al poporului şi comunismului” (odată, mi-a arătat Păunescu o astfel de hârtie, care îi venise de la Cornel Burtică, şeful Propagadei din Republica Socialistă România, şi m-a întreabt uimit: „Mă, tu cine eşti, de ai duşmani atât de mulţi şi puternici”? Şi eu habar nu aveam pe atunci cine eram!), nu aveam voie să apar la televiziune decât cu acel cântec antirăzboinic, „Lumea de mâine” (intrat pe albumul triplu al Cenaclului Flacăra ). O serie de emisiuni filmate în Maramureş – şi îmi amintesc de una, pentru care Sânziana Pop şi Cornel Nistorescu mă căutaseră acasă şi m-au plimbat la filmări pe la Baia Mare –  au fost cenzurate rău, mi-au dat pe ecran doar mâinile de la cot în jos pe chitară, fără să apar ca prezenţă, cu faţa şi restul trupului, într-o emisiune care îmi era dedicată, iar altele nu s-au mai dat deloc. Ei bine, nici măcar acel cântec, care se cânta deja în restaurante şi la nunţi, la fel ca „Fost-am Omu’ pădurii” (ar trebui să fiu acum un om bogat, nu-i aşa?), nu mi-l dădeau întreg, observam ba că dispărea o  strofă, ba alta. Tăiau de obicei strofa cu versurile „Avem casă şi maşină/ Şi doi ari de grădină”, pe care cenzorii le percepeau ca fiind critice, sau cel puţin ironice, la adresa sistemului comunist, ce luase oamenilor aproape totul, dar cel mai des îmi tăiau strofa la care te referi şi tu: „Lumea asta aiurită/ Stă pe-un tron de dinamită/Nu se naşte un copil/ Făr’o tonă de trotil”. Securiştii din TVR au făcut legătura cu faptul că eu lucram pe atunci în Borşa, zonă minieră, unde artificierii aveau evident dinamită, şi s-au gândit că aş putea face şi eu rost de trotil de la ei, să arunc în aer sistemul comunist, sau cel puţin cântecul era în minţile lor bolnave o dovadă mascată a intenţiei mele de-a detona clădirea CC al PCR,  iar vigilenţa lor se făcea utilă sistemului comunist eliminând acea strofă din cântecul dat la TVR, pentru a nu sugera şi altora periculoasa idee subversivă. Astea le-am aflat mai târziu de la cineva  suspus, care lucra în televiziune, aşa cum am aflat că după ce apăream la TVR cu acel cântec, reduceau porţia de dinamită distribuită artificierilor de la minele din zona bazinului Baia Borşa, care intra în plus sub un control sever, dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva. Toate astea par azi o nebunie, dar  atunci cu lucruri de acest gen se ocupau Securitatea şi cenzura, în climatul de nebunie generală în care supravieţuiam. Dar fiind foarte tineri, eram împinşi din spate de dorinţa sălbatică de-a ne afirma, neavând ale posibilităţi la îndemână şi neştiind cât va dura sistemul comunist, în care ne-am născut, am crescut şi ne-am format şi care făcea parte din fiinţa noastră ca aerul  respirat în plămâni.

Publicasem versuri în revista „Flacăra”, dar şi experimente de creativitate ale elevilor cu care lucram la şcoala din Bogdan Vodă (cred că am fost un precursor timpuriu în România a ceea ce se  practică azi în universităţi sub numele de „scriere creatoare”, am scos şi o carte la Editura Litera, în 1982, se numeşte „Copilării”), imediat după ce Păunescu îi preluase conducerea şi a făcut din ea probabil cea mai citită publicaţie a presei româneşti de atunci. În acest sens, imaginea conform căreia am ajuns cunoscut după Ileana Zubaşcu trebuie corectată, lucrurile stau invers, sora mea mai mică a venit totdeauna pe urmele mele, cum e firesc. Şi, apoi, nici nu se mai ştie după atâţia ani dacă poeta Ileana Zubaşcu a existat într-adevăr, s-ar putea ca eu să-i fi scris versurile energice, bărbăteşti, cum s-a şi vehiculat ideea, cine mai ştie  azi cu adevărat cum au stat lucrurile în acea nebunie generală în care am trăit, sau cel puţin istoria de mâine ar putea lua în calcul şi această ipoteză, nu-i aşa, Adrian Alui Gheorghe? –  tu ştii foarte bine ce mai e şi cu istoria asta şi cum se intră în ea. 

Prin 1975, cred, mi s-a acordat Premiul anual de Poezie al revistei „Flacăra”, şi festivităţile de premiere s-au ţinut la Sala Palatului, mai erau premiaţi tenismanul Ilie Năstase şi handbalistul Ştefan Birtalan, la sport, valorile reale ale acelui moment, în toate domeniile. Când lua diploma, fiecare rostea câteva cuvinte, eu am întreabat dacă n-aş putea cânta ceva din Maramureş, în locul cuvintelor formale, aşa se face că am cântat „Scoală, gazdă, din pătuţ/ Florile  dalbe/ Şi ne dă un colăcuţ/ Florile, florile dalbe”, cu mii de oameni în faţă şi un succes imens, un colind de pe Valea Izei, neinclus atunci în nici o culegere folclorică şi total necunoscut, din jocurile copiilor, dar care azi e pe buzele tuturor, în repertoriul celor ce cântă de sărbători, ajuns pe posturile tv reclamă la cafeaua Selected, sau în telenovela „Inimă de ţigan”, fără să mai ştie cineva cine a lansat acea bijuterie intrată în folclorul de Crăciun din metrouri,  al copiilor din cartierul Cângaşi, Bucureşti, şi la serbările şcolare din toată ţara.

Aflasem, între timp, că tatăl lui Păunescu lucrase, după ce-a ieşit din puşcărie, la minele de la Baia Borşa şi am dat de gazda sa din Borşa, la care a locuit cu domiciliul forţat câţiva ani. Cum eram pe atunci un nonconformist şi un neadaptabil, aşa cum am rămas de altfel toată viaţa, umblam cu plete şi blugi şi cântam în formaţia „Vestitorii”, prima trupă de rock electronic de pe Valea Izei, cu care mergeam pe la nunţi, baluri şi revelioane, cu un repertoriu propriu dar mai ales preluat de la Europa liberă (suntem în anii 70, pe vremea începutului Phonicşilor, cu „Canarul galben ca un gălbenuş”, „Nebunul cu ochii închişi” şi hitul „Hei, tramvai”), am intrat repede în conflict cu autorităţile judeţene ale învăţământului, fiind ameninţat cu darea afară, aşa că mi-am găsit un refugiu ocrotitor în Cenaclul Flacăra,  la care am început să cânt încă de la primele lui întâlniri,  când nu se deconta drumul cu trenul de noapte din Maramureş şi nu se plătea recitalul. În plus, ştiam acum că şi Păunescu era fiu de deţinut politic, mergeam la el ca la unul care crescuse ca mine, prin internate, înafara familiei, cum a putut. În acei ani, îl vizitam pe Păunescu acasă, pe str. Sandu Aldea şi apoi pe Dionisie Lupu, era un om extraordinar, tocmai se intorsese după bursa de un an din America, povestea  despre marile concerte folk  la care fusese, ascultam la el acasă Bob Dylan şi Joan Baez, citea pe loc  tot ce scrise în ziua aceea, indiferent ce oră din noapte sau zi era, la el  am văzut prima combină muzicală cu radio, pickup şi player. Mă conducea în Gara de Nord, când plecam spre Maramureş, şi îmi făcea semn cu căciula lui brumărie la pornirea trenului de Sighetu Marmaţiei, sau dacă voia să schimbe un cuvânt din vreun poem trimis la  revista „Flacăra”, mă suna în comuna Bogdan Vodă, la telefonul meu nr. 18, cu manivelă, să mă întrebe dacă sunt de acord cu modificarea. Vreau să spun că la început totul a fost suflet curat în întâlnirile mele cu Adrian Păunescu şi îmi asum în totalitate scrisorile entuziaste pe care i le-am trimis în acea perioadă.

Nebunia a început odată cu sălile sporturilor şi stadioanele,  cu banii mulţi, succesul înnebunitor, femeile şi tentaţiile puterii, iar Păunescu şi-a dezvoltat progresiv o lăcomie fără margini, având vocaţia clară a puterii, ca dimensiune structurală a fiinţei lui. Dar nu ştiu cine ar fi rezistat, în acel context comunist, în care puteai câştiga într-o zi un salariu pe o lună, cu trei spectacole în 48 de ore, unul început în Arad, să zicem, după care cei care îşi terminau recitalul plecau în oraşul următor şi cântau la Oradea, ca apoi să pornească mai departe la Satu Mare şi să-i aştepte pe ceilalţi pe scenă, până soseau spre dimineaţă. Şi aşa, ani de zile. Păunescu avea în tot ce făcea vocaţia demonstraţiilor de forţă, cred că şi când făcea dragoste, el de fapt viola, avea nevoie şi ştia să facă spectacol din orice pretext mărunt, în preajma lui simţeai că totul e posibil şi aveai realmente sentimentul că istoria trece în acea clipă chiar prin miezul fiinţei tale, indiferent că  te aflai într-un sat din Munţii Apuseni, pe Câmpia Libertăţii din Blaj, la Mănăstirea Putna, în centrul oraşului Iaşi sau Piatra Neamţ, cu spectatori căţăraţi pe crengile înalte ale arborilor, pe vârful Muntelui Găina, sau într-o parcare pe o vale necunoscută, toate marginile ţării păreau că devin centru, acolo unde se afla Păunescu. Şi tu, care ai trăit ca un exclus toată viaţa, din pricina propriei biografii,  erai acum în punctul cel mai râvnit de milioane de oameni din ţară, în acel moment istoric.

Şi asta a durat cam şapte ani din viaţa mea, cu intermitenţe, desigur, până spre finele anului 1982, când am părăsit ireversibil cenaclul, cu câţiva ani înaintea dezastrului de pe Stadionul Ploieşti, din 15 iunie 1985, unde am fost şi acolo martor,  dar de data aceea cu   totul întâmplător, printr-un complex de împrejurări ciudate, care au făcut posibil să fiu de faţă şi la sfârşitul nebuniei, cum am fost la începutul ei frumos şi curat. Trebuie să precizez, totuşi, că veneam doar din când în când la spectacole şi în turnee, neavând studii muzicale, nu mi-a trecut niciodată prin cap iluzia că aş putea trăi din cântat, aşa că mi-am păstrat în toţi acei ani catedra de literatură în Maramureş, mutându-mă de la şcoala generală din Bogdan Vodă la o casă a pionierilor din Borşa, tocmai pentru a putea pleca mai uşor în deplasări, în timp ce majoritatea celorlalţi cântăreţi şi-au abandonat meseriile iniţiale şi au mizat exclusiv pe muzica  folk, Mircea Vintilă, Vali Sterian, Victor Socaciu, Nicu Alifantis, Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi ş.a.

După 1980, lucrurile se degradaseră progresiv, rău de tot, se trăia în cenaclu ca într-o sectă religioasă, totul era sub controlul strict al terifiantului guru, adulat de mulţimi realmente la modul religios, al unui surogat de religie, desigur, adulatorii smulgeau înnebuniţi hainele de pe el, mame cu fiice feciorelnice de mână veneau să se ofere plângând de fericire ospăţului nupţial al zeului care poate totul, fascinate de spectacolul măreţiei,  puterii şi gloriei lui, într-o ţară în care nimic nu mai era posibil, adolescente rebele fugeau de acasă, sărind pe geam din camerele în care le încuiaseră părinţii, şi se îndesau în boxele marilor difuzoare, în trailerele nocturne cu staţiile şi sculele de amplificare, dormeau pe jos prin hoteluri şi prin parcuri, numai să ne urmeze fascinate în următorul oraş, paralitici şi schizofreni, ciungi, orbi şi surzi se înghesuiau către scena spectacolului de zi şi de noapte ca la scăldătoarea Betezda, era un delir în cenaclu şi în preajma lui, cum numai sub marile dictaturi politice se poate imagina, probabil ca formă de decompresare a energiilor psihice colective, într-un climat social devastat de controlul total, opresiune şi propagandă,  cu plafonul coborând tot mai jos şi mai strivitor.

Totul depăşise orice margini imaginabile şi orice raţionalitate,  n-are rost să dau acum amănune în plus, o voi face poate cu alt prilej, principalul şlagăr al Cenaclului Flacăra ajunsese „Trăiască Ceauşescu, trăiască România!” (şi acest cântec are o poveste uluitoare), iar securiştii prezenţi la spectacole cronometrau deja câte zeci de minute şi  secunde scandau marile mulţimi de pe stadioane, din sălile sporturilor şi din centrele oraşelor, „Cea-u-şes-cu-Cea-u-şes-cu” şi câte zeci de minute „Pă-un-nes-cu-Pă-u-nes-cu”! Mai puteam să fiu compatibil cu asemenea lucruri şi cu multe altele, de toate naturile?

Am plecat din cenaclu, care evoluase de la simplitate şi curăţenie spre un produs complex şi degradat,  tipic pentru o dictatură comunistă, cu care idilica mea conştiinţă din acei ani nu mai găsea absolut nici o formă de compatibilitate şi n-am mai întors capul niciodată înapoi, cum au făcut majoritatea dintre cântăreţii lui şi o fac şi acum, în deplină libertate. Şi îi înţeleg foarte bine: acei ani din mijlocul marilor mulţimi, care nu aveau altă formă mai autentică de artă, să-şi oblojească sufletul neliniştit şi ameninţat din toate părţile, fac parte din biografia lor şi a milioanelor de oameni, ca şi din propria ta biografie, după cum văd. Şi asta nu se mai poate şterge din fiinţă niciodată. Cum nici din amintirea mea nu se va şterge vreodată. Dar am ales să trăiesc câţiva ani în Bucureşti, cu patru copii după mine, fără casă şi slujbă, la limita supravieţuirii biologice, şi să nu mă mai întorc niciodată în craterul vulcanului din ce în ce mai noroios, care devenise Cenaclul Flacăra, pe care-l părăsisem pentru totdeauna.

Nu pot să-ţi răspund acum la toate întrebările tale despre acest fenomen, pentru că aşa cum ţi s-a declanşat avalanşa lor, regăsindu-te -cum zici-  „la vârsta întrebărilor”, mie mi s-a declanşat în aceeaşi măsură o avalanşă a amintirilor pe care n-aş putea-o opri decât într-o carte întreagă. Şi poate că voi scrie până la urmă acea carte necesară despre cel mai amplu şi complex fenomen artistic al regimului comunist din România, pe care îl cunosc de la început la sfârşit, din interior şi în cele mai mici detalii, de zi şi de noapte,  am acum – cu trecerea anilor – discernământul necesar şi luciditatea, echilibrul şi înţelepciunea vârstei, dar şi a experienţelor istorice prin care am trecut, să pot evalua şi  spune adevărul, sine ira et studio,  doar cu dorinţa vie de a elucida din punct de vedere istoric unul dintre cele mai spectaculoase, dar şi nebuloase, fenomene din întreaga istorie a României.

Însă nu ţi se pare cu totul straniu că nimeni până acum nu m-a întrebat serios, cum o faci tu acum, despre acest fenomen, în istoria noastră s-au întâmplat şi se întâmplă lucruri ieşite din comun şi în loc ca primul reflex al conştiinţelor evaluatoare să fie elucidarea acelor fenomene, din toate punctele de vedere, cum se întâmplă peste tot în istoria altor popoare, la  noi funcţionează parcă un consens al tuturor să se îngroape şi  să se uite cât mai  grabnic acele lucruri, ca şi cum faptul că avem grijă să nu se vorbească despre ele, am impresia că dintr-o vinovăţie sublimială a consimţirii de atunci, decât şuşotind folcloric pe la colţuri sau la o bere cu amicii, ar însemna că nici nu s-au întâmplat vreodată. După cum ştii foarte bine, Adrian Alui Gheorghe, eu am fost şi la întâlnirile Echinoxului, fondatat de poetul Ion Pop  la Cluj, am citit la Cenaclul Junimea al lui Ovidiu Crohmălniceanu, dar şi la Cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin, despre care ai scris şi tu, am fost şi la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu, dar şi la Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu. Mai ştii pe vreunul din generaţia noastră cu o asemenea experienţă de viaţă? Cred că urmaşii noştri din îndepărtaţii ani viitori îşi vor putea face o imagine corectă despre epoca dictaturii comuniste, pe care am traversat-o cu vieţile noastre  unice, irepetabile şi atât de trecătoare, doar cunoscând adevărul întreg, şi pe o faţă şi pe cealalaltă a lui.

Mi se întâmplă, însă, tot mai frecvent să trăiesc sentimentul că am datoria să scriu acea carte necesară despre Cenaclul Flacăra, cum cineva ar trebui să scrie cartea firească despre Cenaclul de Luni, aşa cum au apărut deja cele despre Echinox şi Universitas, dar mi-e atât de greu s-o încep când nimic din jur nu mă  solicită sau stimulează. Uite, tu mi-ai pus doar câteva întrebări şi mi s-au rupt baierele amintirilor şi apele nevoii de a depune mărturie, dar imaginează-ţi ce cărţoi aş avea acum în faţă dacă cineva mi-ar  fi adresat măcar de două, trei ori pe an, în toţi cei 20 de ani de libertate a cuvântului,  doar câte întrebări stimulatoare mi-ai pus tu acum,  despre Cenaclul Flacăra!  

Dar poate că acea carte a început deja să se scrie, chiar cu aceste rânduri, de acum.

„La puţin timp după naşterea mea, tata a urcat în Munţii Ţibleş, să reziste cu arma în mână împotriva comunismului, aşteptând să vină americanii. Şi americanii n-au mai venit…”

A.A.G:– Dacă ar fi să-ţi transformi viaţa proprie într-o poveste scurtă, cam cum ar suna aceasta?

I.Z.: -Foarte pe scurt, povestea mea ar fi aceasta: trăiesc viaţa unui om care n-ar fi trebuit să se nască, în acel moment istoric, al anului teribil 1948, când comunismul s-a instaurat  ca regim politic în toate instituţiile României. Mă mai consolează  doar gândul că tot în acel an de răscruce al istoriei lumii s-a născut şi statul Israel. Dacă m-a adus totuşi Dumnezeu pe lume, cred c-a făcut-o doar să pot depune mărturie cu viaţa mea despre cea mai mare tragedie pe care a trăit-o poporul român, din întreaga sa istorie.

Dar aş putea lungi puţin povestea: naşterea mea a chinuit-o de moarte pe mama, timp de o zi şi o noapte. I s-au rupt apele Su’ Turn, un loc al nostru la 3 km de sat, pe valea Baicului, spre Ţibleş, unde săpa cartofi „de-a doilea”, a venit cred că pe jos până acasă, cum a putut. Pe atunci femeile taroase (gravide) lucrau pînă în ultima clipă, de multe ori năşteau pruncii pe pământ, când erau la sapă sau la fân, de dealuri şi munţi, îşi aduceau coconii acasă, numai după ce terminau treaba câmpului, în mâneca unei cămăşi bărbăteşti de cânepă, sau a sumanului. Nu era asistenţă  sanitară în  satul Dragomireşti, în acele vremuri, nevestele tinere din Maramureş erau moşite de la începutul lumii de mamele lor, de aceea li se şi spune bunicelor moaşe, iar bunicilor, moşi –ei erau soţii celor care moşeau. În tot acest timp  cât s-a chinuit mama cu mine, tata Ilie s-a rugat în genunchi lui Dumnezeu, pe pământul din şură, o zi şi o noapte fără contenire, până am reuşit să ies din viscerele născătoarei la lumină. Dar fiindcă arătam rău la facere şi speriat de lumea străină, mama şi moaşa Ileana au crezut c-o să mor şi m-au botezat ele, cum au ştiut, după străvechile ritualuri ale „poptilor brazilor”, să nu apuc să mă săvârşesc neîncredinţat cu numele lui Dumnezeu. La puţin timp după aceea am intrat, într-adevăr, în moarte clinică şi ca să mă scape cu viaţă, mama mi-a schimbat numele şi m-a vândut pe fereastră, pe fileri ungureşti,  unei femei din sat, care mă consideră şi acum fiul ei şi strigă după mine pe drum. În acelaşi timp, moaşa Ileana a pus numele meu  real unui pom din grădină, să mă înfrăţească pe veci cu vitalitatea lui. Şi  am trăit ca prin minune, poate din îndurarea acelui pom, dar am nimerit într-o lume care a făcut, în continuare, tot posibilul să mă suprime ca fiinţă biologică şi spirituală.

Iată în ce familie am trăit şi ce educaţie am avut:

La puţin timp după naşterea mea, tata a urcat în Munţii Ţibleş, să reziste cu arma în mână împotriva comunismului, aşteptând să vină americanii. Şi americanii n-au mai venit, dar comuniştii au arestat-o pe mama, cu doi coconi în braţe, şi pe toate neamurile noastre, torturându-le să spună unde sunt ascunşi partizanii. Ca să ne scoată din subsolurile Securităţii din Sighet, tata s-a predat şi a fost ucis la trei zile în torturi, cum am mai spus. Dar a fost o clipă când tata s-a întâlnit cu mama, în acele subsoluri noptatice ale Securităţii, slab luminate, aveam doi ani şi câteva luni şi îmi amintesc şi acum cu claritate cum m-a luat în braţe, avea barba mare şi aspră şi mi-a spus, cu lacrimile picurându-i pe mâinile mele: „Vai, dragul tatii, cine v-a creşte şi pe voi?”. A fost singura clipă din viaţa mea când am fost ţinut în braţe de propriul meu tată, ştia că nu scapă cu viaţă, şi aşa a fost, a rămas pentru totdeaun o umbră dureroasă pentru mine, mai mult din cer decât de pe pământ. Am crescut, cum am putut şi cum a vrut Dumnezeu. Dar poate şterge cineva din fiinţa mea de atunci şi de acum tot ce mi s-a imprimat în carne şi în oase, în nopţile acelea de torturi şi în tot ce-a mai urmat în restul vieţii? Şi cine îmi poate răscumpăra şi da înapoi viaţa de sărăcie şi singurătate, risipită în voia sorţii, partea de ocrotire şi dragoste care mi s-ar fi cuvenit şi mie, ca oricărei fiinţe umane,  şi pe care nu am avut-o niciodată?

Un procuror din cabinetul generalului Voinea, de la Procuratura Militară Bucureşti, mi-a spus că scheletul aflat nu demult în beciurile Securităţii din Sighet ar putea fi al tatălui meu. Au trecut 58 de ani de la acea crimă şi măcar oasele lui se cuvine să iasă, în sfârşit, la adevăr şi lumină.

Viaţa mea ar putea fi rezumată pe scurt şi astfel: Tata ucis în închisoarea din Sighet, mama trăind toată viaţa în singurătate, despărţită de propriii copii, soră-mea Ileana, retrasă cu totul din viaţa publică şi refuzând gloria literară doar ca să-şi poată salva sufletul şi creşte şi ea copiii, iar eu târându-mă cum am putut, cu soţia şi cei patru copii ai mei, într-o istorie atât de ostilă, făcând compromisuri doar cât să pot respira şi merge mai departe, iar sacrificii cu carul, să pot măcar scrie aceste cuvinte, privindu-te pe tine şi pe oricine în ochi.

Poate că m-am născut şi am scăpat până acum cu viaţă anume să pot spune mai departe povestea oaselor tatălui meu, din acel subsol întunecat din Sighet, un oraş de la marginea României, de pe graniţa nordică a Tisei.

Dar nu asta e şi istoria părţii celei mai lucide a poporului român, cea care nu apare încă în cărţile de literatură ale acestor ani?

„Toate mi s-au întâmplat în viaţă până acum ca hotărâte de altcineva, inclusiv căsătoria şi naşterea celor patru copii”

A.A.G.:– Ai debutat spectaculos, cu primul val optzecist, după care ai făcut paşi mai rari, mai feriţi, ai îngăduit publicisticii să cotropească teritoriul poeziei. În ce te priveşte, iartă-mi francheţea, numele tău circulă mai mult decît cărţile de poezie, pentru că publici rar. E vorba de timiditate, discreţie, lehamite…?

I. Z.: – Am debutat editorial târziu, Adriane, la 34 de ani,  cu volumul „Gesturi şi personaje”, în 1982, o carte scrisă cu mult înainte. Gândeşte-te că Ion Mircea, Adrian Popescu sau Dinu Flămând sunt născuţi în 1947, doar cu un an înaintea mea, şi sunt poeţi străluciţi ai valului 70, cu o operă valoroasă, consolidată progresiv de-a lungul timpului, nu „optzecişti” ca mine. Cred că sunt mai degrabă un caz atipic, din toate punctele de vedere, mai ales cele literare, şi eu însumi mă întreb tot mai des: ce-o fi cu mine, cum de mi-a ieşit viaţa asta într-o versiune care te face pe tine să spui un lucru atât de adevărat şi legitim: „numele tău circulă mai mult decât cărţile de poezie, pentru că publici rar”.E o întrebare cinstită, la care mă voi strădui să răspund la fel de cinstit, pentru că vorbind cu tine, încerc să ajung la mine însumi cel din adânc, care nu poate fi trişat, şi – de ce nu? – la un răspuns al lui Dumnezeu, cel care a hotărât ca totul să imi iasă altfel, cu totul altfel, decât celorlalţi colegi ai mei de generaţie.

Trebuie să recunosc că m-am maturizat psihic foarte greu, în condiţiile cu totul nefireşti şi umilitoare, în care am răzbit în copilărie şi adolescenţă, fără bani şi fără ocrotire familială. Ca să-ţi dau o idee, cred că abia acum la 60 de ani, am maturitatea psihică a unui bărbat normal. Mie toate mi s-au întâmplat în viaţă până acum, şi cele rele şi cele bune, ca hotărâte de altcineva, nu de mine, inclusiv căsătoria şi naşterea celor patru copii. Pe când lucram la revista „Flacăra”, după 1985,  şi eram alergat „pe teren” după reportaje, mă nimeream în cabinetul câte unui director sau grangur mare, pe ramura lui, din industrie sau agricultură,  şi-mi turuia verzi şi uscate, în limbajul acela de lemn al „plenarelor” din „Scânteia”, din care nu puteai reţine absolut nimic, mă simţeam la mare depărtare de omul acela, în cu totul altă lume, îl priveam în ochi şi îl ascultam minute în şir, minunându-mă că nu-şi dă seama că trişez şi cât de timorat mă simt de autoritatea lui, de biroul impunător, de secretarele lui, de acea scenografie ostentativă a puterii, toată viaţa am rămas cu această spaimă de autoritate, până la o vârstă matură, când vedeam un miliţian sau poliţist pe stradă, orice uniformă, militară, de pompieri,  inclusiv CFR, roşeam tot la faţă şi începeam să tremur de departe, iar în dreptul lor mă fâstâceam de-a binelea, împleticindu-mi paşii, astfel că întotdeuna mă legitimau, cerându-mi actele şi întorcându-le pe toate feţele, simţeau instictiv că nu e ceva în regulă cu mine şi nu-şi dădeau seama ce, ca să   nu mai spun că nu eram în stare să bat la nici o uşă, să  cer  ceva pentru mine, mai degrabă m-aş fi plimbat o zi întreagă pe coridorul din faţa acelei uşi, reformulându-mi de zeci de ori în minte ce frază să rostesc, în nenumărate variante, dar mai ales găsindu-mi o mie de motive să amân ciocănitul la uşă şi acea cerere, m-am învăţat din anii lungi de sărăcie şi umilinţă să mă mulţumesc cu ce am şi să nu cer nimănui nimic. Aveam psihologia retardată a celor fără nici o apărare, crescuţi în recluziune, în spaţiile agresive ale internatelor, căminelor, închisorilor, unde legea  o face cel mai puternic, fie autoritatea dinafară,  fie cea din grup. Asemenea celor singuri şi ai nimănui, în spaţiile închise în care am crescut, mi-am tăiat de nenumărate ori braţele cu lama, cum am văzut târziu că fac şi cei din închisori,  din reflexul dureros al izolării în mijlocul agresivităţii generale, când absenţa ocrotirii şi dragostei se convertesc în regresul psihic de afirmare prin autodistrugere. Aş fi fost în stare în adolescenţă să mă automutilez în văzul celorlalţi, oricât de grav, să-mi tai o ureche sau câteva degete, cu uşurinţă şi iresponsabilitate, numai să atrag şi eu atenţia admirativă a cuiva, să mă afirm şi eu cumva ca fiinţă umană demnă de preţuire şi dragoste, ca persoană cu individualitate proprie, distinctă, împotriva celor din jur care mă considerau şi mă tratau doar ca pe ceva slab şi fără valoare, bun de strivit sub talpa picioarelor tuturor.

Te rog, Adriane, când citeşti aceste rânduri, să nu-mi plângi de milă, pentru că de fapt aceasta a fost condiţia  reală şi exactă a celei mai valoroase părţi din poporul român, în lungii ani ai claustrării în „lagărul comunist”, atât doar că despre acest lucru vorbesc prea puţini scriitori, deocamdată. Acesta e, de fapt, profilul standard al tuturor fiilor proveniţi din familiile foştilor deţinuţi politici, cu părinţii ucişi, întemniţaţi, deportaţi, iar în acest sens trebuie ştiut că în cele 3.600 de pagini ale „Dicţionarului terorii comuniste”, avându-l ca autor pe Cicerone Ioniţoiu ( ajuns la litera S, cu volumul 10, apărut în 2008, la Editura Maşina de Scris), sunt incluse 70.000 de nume, din  cele aproximativ 2 milioane de destine care au suferit direct, într-o formă sau alta, represiunea dictaturii comuniste în România. Numai în primii doi ani de la declanşarea colectivizării agriculturii, între 1949-1951, au fost arestaţi 80.000 de ţărani, condamnaţi de tribunalele militare, cărora li s-au adăugat alţi 90.000 de oameni, condamnaţi de judecătoriile locale, pentru delicte camuflate. După evaluările Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, din cadrul Academiei Civice, au trecut prin închisori, lagăre şi deportări, aproximativ 200.000 de ţărani, războiul civil împotriva celor 10 milioane de ţărani ai României de atunci întinzându-se pe o perioadă de 13 ani, timp în care Securitatea, Armata şi Justiţia Republicii Populare România au declasat ţărănimea, „talpa ţării”,  şi au scos-o din istorie. Numai într-o  singură zi, în 11 iunie 1948, cu puţin timp înainte de a mă naşte, au fost naţionalizate 1.050 de întreprinderi, din întreaga ţară, distrugându-se toată industria  şi economia românească interbelică. Asemenea statistici tardive dau cât de cât o imagine despre anvergura dezastrului naţional care a însemnat comunismul,  toate aceste cifre seci însemnând, de fapt, tot atâtea familii distruse  şi mai ales milioane de copii crescuţi de la o vârstă fragedă – şi e vorba chiar de generaţia noastră, Adriane! – într-un climat de teroare, sărăcie şi nesiguranţă totală, care le-a mutilat pentru toată viaţa psihologia, evoluţia socială viitoare şi întreg destinul.

Dacă vei citi impresionantul volum  „Strigătul copiilor muţi. Psihanaliză  şi Holocaust: o  perspectivă asupra celei de-a doua generaţii a Holocaustului”, scris de Ilany Kogan ( Editura Trei, 2001), va trebui să accepţi că tot ceea ce constat că mi s-a întâmplat mie, în viaţa mea de exclus (şi autoexclus) de la festinul comunist al unui timp istoric compromiţător, au trăit de fapt după aceleaşi tipare ale traumei psihologice provocate de istorie şi fiii evreilor deportaţi şi omorâţi în Holocaustul fascist. Trecutul părinţilor are o cu totul nefericită putere anacronică, prin „complexul supravieţuitorului”, asupra prezentului şi viitorului copiilor, până în generaţia a treia, urmaşii având tendinţa să reitereze în propria lor viaţă experienţele reprimate psihic ale părinţilor agresaţi: „copiii supravieţutorilor sunt ei înşişi un fel de supravieţuitori, deoarece cât priveşte şansele, nici părintele, nici copilul nu trebuiau să existe”. Acum ai cu adevărat cui să plângi de milă, dacă ai un zvor atât de bogat de lacrimi!

Dar unde sunt  cărţile adevărate care să vorbească despre toate aceste lucruri, elegiile, romanele, epopeile, marile tragedii literare, construcţiile artistice pe măsura tragediilor istorice traversate în toată  perioada comunistă de generaţia noastră? Mă felicit că n-am publicat decât atât de puţine cărţi din mormanul de manuscrise care-mi sufocă dulapurile casei, spaţiile libere de sub paturi, de prin balcoane, debarale, băi etc. Am sentimentul că o bună parte din cărţile mele şi ale colegilor noştri de generaţie, care au apărut în tot acest timp, inclusiv după 1989, sunt o specie de literatură artificială, monocordă, manieristă, extrem de săracă şi cu totul nenaturală, un fel de evaziune a minimalismului textual, sau experimentalist, paralel cu tragediile care s-au întâmplat şi se întâmplă în vieţile oamenilor, curgătoare pe albia reală a istoriei din preajmă, ca un râu subteran de care ştie prea puţină lume, sau mai degrabă ca un curent atmosferic, cu mult prea aerian şi  cu totul deasupra destinelor celor de jos, de la firul ierbii.  Majoritatea cărţilor apărute în perioada comunistă mi se par la fel de fragile şi nefireşti ca viţele cartofilor crescute la întuneric, în pivniţi adânci, care se întind pe pereţi după sursa îndepărtată de lumină a unei ferăstruici, acele viţe au morfologia specifică, chiar pot da muguri şi frunze, atât doar că sunt albe şi eterice, aproape transparente, fără vitalitatea sănătoasă a verdelui, rezultat din fotosinteza pe care numai lumina naturală o poate genera şi întreţine. În mod similar, aceste cărţi apărute în perioada comunistă şi în cei 20 de ani de tranziţie par rezultatul unei îndepărtate surse artificiale de lumină, nu a fotosintezei naturale.  Şi cum să scrii cărţi adevărate, inclusiv versuri,  dacă nu poţi face priză la lumea minţită în mijlocul căreia îţi duci viaţa de zi cu zi, şi la adevărul istoric care ţi  se ascunde sau falsifică sub propriii tăi ochi? Şi dacă istoria de sub ochii noştri, inclusiv cea din 1989 încoace, e atât de mistificată, cu toată neruşinarea, în văzul nostru al tuturor celor care am trăit-o, dar şi în văzul întregii lumi, mă îngrozesc gândindu-mă cât de fals trebuie să fie trecutul dinaintea vieţilor noasre, cel din cărţile de aşa-zisă „istorie”. Cum să controlăm şi cum să credem adevărul acelui trecut, când nu putem crede ceea ce se încearcă să ni se inducă prin mistificare şi intoxicare, la nivel de instituţii de stat, despre segmentul de timp istoric pe care l-am trăit noi înşine? Ne putem minţi şi automistifica chiar în halul ăsta noi înşine?

Întotdeauna m-am decis foarte greu să public o carte, după o teribilă luptă interioară şi amânări de ani şi ani de zile, până la limita la care riscam ca lumea – tu, de exemplu – să uite că sunt totuşi poet, iar acum, din perspectiva anilor care au trecut, îmi  dau seama că am făcut foarte bine să public doar patru cărţi de versuri, în aproape 30 de ani, iar soră-mea Ieana doar una singură! – în timp ce majoritatea colegilor de generaţie au zeci de volume publicate, sunt deja la antologii, opere alese şi ediţii definitive, mai urmează doar intrarea în Academie şi înălţarea la ceruri. Consider că versurile pe care le-am scris în timpul comunismului, dar şi cele din ultimii douăzeci de ani sunt doar nişte surogate, rezultate accidentale (şi incidentale) ale contextelor istorice neprielnice şi cu toate adevărurile falsificate, pe care le-am traversat, incidenţe ale unei mici părţi ale fiinţei mele reale cu un context care nu m-a solicitat în nici un fel de implicare creatoare responsabilă, nu avea nevoie de conştiinţa mea literară şi civică, ci – dimpotrivă –  a făcut totul să mă împiedice  să exist, ca fiinţă demnă în lume şi plenitudine de conştiinţă. Toată fiinţa noastră, în structurile ei cele mai profunde, a fost falsificată de comunism şi deturnată de la traseul ei firesc, natural, într-un tip de societate  cu toate reperele valorice răsturnate, am fost falsificaţi în fibra fiinţei noastre, modificaţi genetic ca OMG-urile vegetale şi e momentul să ne revenim şi să ne întrebăm cine suntem noi cu adevărat şi, mai ales, cum şi ce am fi vrut să scriem, dacă nu trebuia să  rătăcim 40 de ani prin pustie?

Opera mea literară adevărată e chiar destinul meu, luat în întregime, nu cărţile într-o parte şi viaţa în alta, ci aşa cum s-au întrepătruns şi vor curge împreună pănă la capăt. Am scos la vedere puţină literatură, e adevărat, dar am publicat imens în cei 25 de ani, cât am scris cu carnetul de note pe marginea baricadei şi tranşeii, chiar ce am publicat în „Flacăra”, înainte de 1989, sunt lucruri reale despre oameni reali, atât cât s-a putut vorbi despre realitatea vie în acei ani, ca să nu mă înhaţe cu texte propagandistice securistul care l-a înlocuit pe Adrian Păunescu, timp de cinci ani, la conducerea celei mai citite reviste din România, nu stăteam în redacţie, eram tot timpul plecat pe teren, acolo unde nu  se înghesuia nimeni să meargă, întotdeauna am găsit în ţară oameni vii, cu poveşti fabuloase de viaţă adevărată, despre ei am scris, aşa cum s-a putut scrie sub capacul tomberonului propagadei. După 1989, am publicat mii de pagini, cum ştii, nu doar în „Flacăra”, ci după 1992 în săptămânalul de mare tiraj „Expres Magazin”, în cotidianul „Evenimentul zilei” şi zece ani în „Româna liberă”, până în 1 ianuarie 2007, ziua intrării României în Uniunea Europeană, când m-am retras cu totul în literatură. Aceste publicaţii la care am lucrat succesiv erau de mare tiraj, au fost anii de început ai schimbărilor de după 1989, când fiecare dintre ele a depăşit milionul de exemplare, iar eu am scris mult şi pentru că eram platit în acord, în funcţie de cât publicam şi asta mă stimula să câştig un ban în plus, am crescut exclusiv din scris patru copii, dar nu m-am gândit niciodată până acum să-mi strâng paginile de publicistică în cărţi, din ele mi-am câştigat pâinea zilnică a familiei, aceste pagini vor avea o semnificaţie oarecare abia după ce o să-mi public volumele de literatură, cele multe şi ele, scrise până acum, literatura mea de sertar.

Am scris masiv în presă şi am publicat puţină  literatură mai ales pentru că vremurile teribile pe care le-am  intersectat, cu răsturnări şi evenimente febrile, fabuloase, care se prind de puţine ori într-un destin uman, m-au solicitat şi m-au acaparat cu o prioritate şi o presiune, pe care nu a exercitat-o literatura, cel puţin în aceeaşi măsură, scriind la principalele cotidiane din România, în cei mai dificili ani ai tranziţiei postcomuniste, am avut realmente sentimentul că sunt în sfârşit implicat în treburile publice, de la care  am fost exclus total de regimul comunist, o bună parte a avieţii mele tinere, că pot contribui şi eu, după puterile şi conştiinţa mea, la marea schimbare a lumii, simţeam realmente că în dezorientarea generală care a fost instrumentată după 1989 ( pentru a se putea înfăptui pe dedesubtul ei restauraţia securistă, în haine pro-occidentale), era nevoie de reperul ferm al conştiinţei mele luptătoare, toate în jurul meu evoluau sub imperiul urgenţei, iar  literatura mai putea să aştepte, respiraţia ei era cu bătaie lungă, mai aveam timp şi mai încolo, în viaţă. În poemul „Omul disponibil”, care o să-mi apară într-o cu totul altă versiune, decât cea publicată în 1999, polemizez vehement cu ceea ce a fost până acum istoria şi  am versuri suficient de clare, despre raporturile dintre viaţă şi literatură: „Îmi închipui o carte ca o mare construcţie/ atât de bine legată în toate măruntaiele ei/ încât imediat după apariţie/ s-o accepte marele cosmos/ în circuitul valorilor lui. Mi-ar trebui, cred/  un moment decisiv de inconştienţă, o disperare prielnică/ sau ameninţarea cu moartea ca să-mi pot aduna oasele/ tuturor poemelor mele într-un singur schelet/ pentru trupul de nesuportat al divinităţii”. Te anunţ, dragă Adrian Alui Gheorghe, că am ajuns de curând la vârsta acelei disperări prielnice şi că, în plus, Dumnezeu îmi trimite din ceruri miresme ale morţii şi chemări suficient de clare şi îmbietoare, să înţeleg şi eu în sfârşit că mă aflu la acea limită de destin, dincolo de care spiritul meu neliniştit nu va putea trece pragul mai departe decât în braţele propriilor sale cărţi şi creaţii.

Dar poate că n-am publicat până acum mai multe cărţi şi dintr-un instinct profund de onestitate, din responsabiliatea faţă de adevăr: să public cărţi contrafăcute şi false într-o istorie falsă? Da, sunt mai mult un nume care circulă decât o operă, dar poporul român nu este el însuşi, în istoria noastră comună, mai mult un nume decât o operă, ca un mereu promiţător debutant al viitorului? Nu ţi-a venit niciodată pe buze întrebarea teribilă, de câte ori te-ai întors din Europa cetăţilor şi a marilor construcţii civilizatoare, din Roma, Paris, Madrid sau Viena: dar poporul român unde a fost în tot acest timp, dar poporul meu ce-a făcut în tot acest timp? Cum să te poţi simţi fericit şi împlinit, ca om şi creator, în mijlocul unui popor atât de nefericit şi neîmplinit, cum nu cred că mai sunt multe în istoria lumii?

În toţi aceşti ani, însă, cât am făcut presă şi nu literatură, dedicându-mă trup şi suflet paginii de cotidian, m-am maturizat în sfârşit, din toate punctele de vedere, ca om şi artist, am cunoscut realitatea geografică, istorică şi umană a acestei ţări, la zi, acasă la ea,  în toate ipostazele sale, atât înainte de 89, cât şi după,  m-am îmbogăţit cu experienţe dramatice, cu personaje şi întâmplări uluitoare, care mă împing afară din fiinţă către pagina de carte, spre ceea ce Muşina numea „noul antropocentrism”, pe care eu şi soră-mea îl practicam înainte de a şti cum o să i se pună numele. Oricât de straniu ţi s-ar părea ceea ce spun, abia acum mă simt pe deplin resposabil şi pregătit din toate punctele de vedere, când aud în spate răsuflarea ademenitoare a morţii, să mă apuc de marea literatură pe care am sperat s-o fac dintotdeuna. Mi se pare că tot ce-am trăit şi am scris până acum n-a fost decât un exerciţiu de încălzire şi profesionalizare pentru construcţia durabilă pe care urmează s-o ridic în timpul binecuvântat care urmează. Paradoxal, suntem încă un popor foarte tânăr, bogat în preistorie dar extrem de sărac în istorie scrisă, şi avem mult de lucru la temeliile lui spirituale.

Abia aştept să descalec din capitala sufocantă a acestui popor rătăcit, undeva departe de tot, cât mai departe de Bucureşti, în ţinuturile sălbatic de globalizate ale nordului, şi să reîntemeiez Ţara Maramureşului.

Măcar în propria mea literatură viitoare.

*

Ion Zubașcu s-a născut la data de 18 iunie 1948 și a murit în data de 29 mai 2011. Dialogul, probabil ultimul din viața poetului, a fost realizat în lunile martie-aprilie 2011 și a apărut în numărul 6 al Revistei Conta, iunie 2011