Cercul poeților dispăruți, reloaded

În anii în care producția de grâu este mare, poezia se află în regres.

În anii în care producția de pește smuls din Ocean este fabuloasă,

poezia se hrănește cu propriile metafore până dispare

în ea însăși. E un act de cruzime, firește. Dar cui îi pasă?

Statisticile sunt nemiloase, cu cât oamenii sunt mai sătui,

cu atâta poezia este mai tristă. La intrarea în  Mall of America

din New York vizitatorii primesc poezii imprimate pe bucăți de hârtie,

pe frunze uscate, pe decupaje textile, pe care le abandonează

la primul coș, cu un zâmbet înțelegător: nu-i destulă noapte

ca să îți vezi sufletul, conchid ei.

De altfel, poeții s-au adunat și au constatat că există o criză a inimii

care se dovedește că nu este altceva decât o pompiță

care împinge sângele în vene: inima nu mai are metafizică,

au decretat specialiștii de la Vascular Centers of America;

există o criză a cuvintelor care sunt tot mai puține

și tot mai lipsite de conținut, sunt ca indicatoarele de circulație

care nu au fost niciodată încărcate cu sentimente.

Poeții s-au adunat ca să constate că poezia se manifestă

chiar și pentru ei ca o religie nouă care îndeamnă la o sinucidere

în grup. Au decis să nu mai scrie.

Au decis să facă un grup al scriitorilor care refuză literatura.

Să citească și să ardă imediat paginile citite.

Să uite alfabetul în mod organizat.

Primul care uită va fi apostolul noii ordine culturale.

Citeau, ardeau și uitau. Dead Poets Society, reloaded.

Un poet bun este un poet mort, au decretat ei.

Și poeții mureau ca soldații într-un război fără miză.

Cititorii de altă dată erau pietre la căpătâiul lor.

Primul poet care a reușit să uite alfabetul s-a ridicat

pe vârful picioarelor, s-a urcat pe cubul publicitar

pe care scria o reclamă pentru un restaurant în vogă:

”doar în farfurie punem poezie”, plus imaginea adecvată: farfuria

plus lingura plus gura excitată de poftă,

a ridicat brațele spre cerul de sub copertina mallului

le-a mișcat ca și cum ar fi dat din aripi,

a scos un șuierat din gât ca o ultimă respirație

în care se mai găseau resturi de cuvinte,

s-a aruncat în gol plutind, plutind

ca un aerostat dăruit cu totul vântului.

Mulți au aplaudat, cu ochii pierduți în zare.

Ah, poeții ăștia! Mari scamatori!, zise un trecător împingând

căruciorul prin Mall of America cu prada zilei.